Se uita pe bilete, incep sa susoteasca, orchestra continua sa desfasoare Atlantisul ca o parada de cutite bine ascutite, publicul sta incordat pe scaune, nimeni nu-si mai scapa telefonul, nimeni nu fosneste ziarul festivalului. Cei trei incearca sa intre pe rind, doua doamne-n virsta le explica in soapta ca “nu se face” sa deranjezi lumea in timpul concertului, indivizii se incapatineaza sa ajunga totusi la locurile lor. Un fel de “tara, tara vrem ostasi”, doar ca nu se rupeau rindurile din alergare, ci inghesuind oamenii care stateau pe scaun si obligindu-i sa se ridice. In timpul asta, Atlantis tuna si fulgera, spectatorii de pe scaune incercau sa le explice celor trei ca e inadmisibil sa deranjeze in halul asta, rumoarea devenea de-a dreptul neplacuta, se auzeau “ssst”-uri din fata si din spate, idiotii cei trei (scuzati, nu m-am putut abtine prea mult sa nu spun ce erau de fapt) si-au gasit locurile ocupate, i-au trimis la plimbare pe cei care stateau acolo, s-au asezat, dar continuau sa se foiasca si sa verifice biletele. Ceva nu le convenea.
La pauza, enervati ca fusesera certati pe nedrept, cei trei au mai facut un mic scandal, dupa care au decis in sfirsit sa taca. M-am trezit ca-mi cer scuze in engleza de la olandezii de pe rindul din fata, exasperati de toata povestea. Iar olandezii mi-au raspuns rastit: “E a patra oara in doua zile cind ni se intimpla asta! La dvs. in tara nu se stie ca nu se intra in timpul concertului?!”.
Pentru vreo 30 de oameni veniti in seara aia la festival, Atlantis a fost facut praf, iar nervii calcati in picioare de trei badarani – n-am nici o problema sa le includ si pe femei in aceeasi categorie – care nu erau in stare sa inteleaga ca exista o lege nescrisa a mersului la concert, un semn minim de buna-cuviinta, dovada ca dai cel putin doi bani pe ala de linga tine si pe dreptul lui de-a trai linistit un concert. Kelemen Hunor a avut dreptate cind ne-a urat, in deschiderea festivalului, “Audienta placuta”. A avut dreptate, dar degeaba.