Citam Hegel, nu citam Schopenhauer sau Stirner, nu vorbim niciodata de viata sexuala a maestrilor filosofiei pentru ca asta da dovada de profunda neseriozitate. A, si mai ales nu citim textul originar al autorului iubit, nu. Facem altceva: stapinim perfect receptarea lui si nu incercam sa-l mai trecem o data printr-o lectura la prima mina, posibil ingenua si periculoasa. De cite ori nu vi s-a intimplat sa cititi un clasic si sa va confruntati cu o situatie incredibila: sa intelegeti multe lucruri cam invers decit cele impuse scolastic de-a lungul timpului. Impardonabil. Trebuie sa lucrezi apoi sa-ti armonizezi impresiile de lectura cu cele citeva variante oficiale. Altfel unde am fi? In plina anarhie. Ei, si asa ajungem la Michel Onfray, tipul care a dus marketingul filosofic in zone novatoare, a refacut populara filosofarea, in Franta cel putin.
Sa ne intelegem, Onfray nu e plicticosul Bernard Henri-Levy, nu a ales calea de atac clasica – filosofia ca haina de salon, amestecata cu ceva cunostinte in diplomatie, jurnalism patruns de propria misiune umanitara si alte astfel de fundaturi. Onfray si-a facut scoala populara de filosofie pentru tineri care nu au acces la universitatile clasice. Scoate regulat inregistrari cu cursurile sale sau ale colegilor sai, este difuzat non-stop pe posturile publice de radio in Franta. O contraistorie a filosofiei (in recenzia asta voi face referinta la volumele 5 si 6 aparute in ultimul an si jumatate) a pornit in sens invers cutumei. Mai intii cursuri, cu precadere istorice si anecdotice despre ginditori uitati, necititi, prea-citati (de la Epicur, la Stirner sau Bakunin sau cine mai vreti, trecind prin Helvetius, de exemplu). Dupa cursuri, apar CD-uri cu lectiile tinute de autor. Si, in sfirsit, cartile. Universitatile oficiale de acum propun exact traseul invers comercial si legitimator.
Onfray are un radar deosebit de bun pentru solutiile de marketing ale filosofilor
In volumul VI al Contraistoriilor, subintitulat Radicalitatile existentiale, personajele principale sint Thoreau, Schopenhauer si Stirner, ultimii doi fiind sursele inevitabile pentru gindirea lui Nietzsche, omul in jurul caruia se invirte cam totul in povestile lui Onfray. Cei trei au ceva in comun: nu s-au rezumat la descriere de realitati, la utopii diverse, ci au intrat puternic in zona retetarului fericirii. In cazul lui Schopenhauer, de exemplu, partea din Lumea ca vointa si reprezentare in care prezinta “solutii” pentru atingerea fericirii personale este si partea care i-a adus in timp succesul si nemurirea. E partea populista, comerciala a lucrarii. Onfray are un radar deosebit de bun pentru solutiile de marketing ale filosofilor, noteaza cu admiratie de exemplu fraze puternice (atit de puternice incit au distorsionat opera autorului) precum cea a lui Proudhon: “proprietatea e furt”.
Dorinta de succes, de notorietate nu le e straina personajelor lui Onfray. Tinarul Schopenhauer insista sa-si tina cursurile la aceeasi universitate la care preda si Hegel. Ba chiar si la aceeasi ora. Rezultatul e usor de anticipat: Hegel are o sala de curs plina ochi de amatori, Schopenhauer are maximum trei cursanti. Stirner isi publica cartea esentiala, Unicul si proprietatea sa, cu speranta ca va da lovitura comerciala. Nu se va intimpla, pina la urma isi va gasi o sotie mai tinara si cu ceva bani – trai asigurat citiva ani pina cind biata femeie se declara invinsa. In volumul V, Bakunin nici el nu era crutat – o sotie mult mai tinara si copii facuti cu un amant (cu care ea se si casatoreste dupa moartea anarhistului).
Despre tabloidalul la Onfray am mai vorbit. El vine din dorinta profunda de a combate academismul cu toate mijloacele. Cind invoca (in alte carti decit asta) posibila impotenta fie a Sfintului Pavel, fie a lui Freud, evident, nasurile fine se strimba spasmodic. Viata sexuala a ginditorilor este o obsesie pentru autorul nostru. Aminteste de cel putin trei ori ca nici cunoscutii lui Thoreau, nici in miile de pagini ale Jurnalului, nu apar decit sporadic figuri feminine. De ce e important? Pentru ca sint, spune Onfray, vitale comparatiile intre ce au predicat si cu au trait filosofii. Americanul Thoreau e fascinant si pentru felul in care si-a pus in practica gindirea. E adevarat ca toata lumea il vede locuind izolat intr-o coliba dintr-o padure pustie, desi a stat acolo doi ani si putin, iar la citeva zile facea oricum regulat o vizita in orasul Concord, la prietenul sau Emerson. Thoreau pune la punct si o “scoala libertara” cu excursii prin natura si gindire in aer liber. Cit despre cartile sale, la un moment dat glumeste hitru ca are in biblioteca 700 de volume dintre care 500 ale sale (returul tirajului nevindut).
Trairea filosofiei, cautarea dandysta sau panteista a unui echilibru intre gindire si propria viata, aici sta secretul selectiei lui Onfray. Desi multe dintre personajele sale esueaza lamentabil in gasirea unei retete cit de cit viabile a fericirii, cautarea lor e vitala. Prea multi filosofi, prea putina filosofie, vorba lui Thoreau. Filosofia inchisa in universitati nu foloseste nimanui. Iar filosofia ca practica sta si mai rau pentru ca a fost confiscata de crestinism. Religiile sint cele care mai tolereaza si promoveaza ceea ce se cheama “viata filosofica”. Restul sint doar niste ciudati. Sint doar niste excentrici care intra cu totul in mlastini ca sa observe variatiunile de culoare de pe aripile unei libelule, asa cum facea Thoreau. Realitatea trebuie investigata direct, nu in halat, inchis in biroul de filosof, crede Onfray.
O alta constanta care uneste cele trei personaje ale lui Onfray, pe linga abstracta sintagma “gindire libertara”, ar fi ura pentru stat, pentru incorsetari si o exaltare a “vietii fara principii”. Cine are nevoie de munca mai multa decit pentru producerea unor bunuri absolut necesare, cine are nevoie de batai de cap cu familia? Vorba lui Thoreau: “Nu m-as repezi nici pina la coltul strazii sa vad lumea facindu-se praf si pulbere”. Cine are nevoie de presa, de “gilgiiala haznalelor prin fiecare coloana”? Iar Onfray intra instant in osmoza cu personajul pe care il descrie si completeaza: “Thoreau are dreptate, un ziar si un ziarist vor functiona mereu dupa acelasi principiu si dupa aceleasi logici: puternici cu cei slabi, slabi cu cei puternici”.
O alta trasatura comuna, indiferenta salbatica fata de saraci. Stirner, de exemplu, e oripilat de saraci. Care sint saraci din vina lor, nu din vina statului cum spun socialistii si comunistii pe care ii dispretuieste. Proprietatea este “ce vreau Eu”, scrie Stirner, iar saracia nu e decit o forma pasiva a Unicului care nu vrea sa faca altceva decit sa fie sarac. Nici bogatul Schopenhauer nu e altfel decit indiferent sau agresiv (la un moment dat bate, dupa spusele martorilor, o slujnica). Obsesiile sint in alta parte: frica de mainstream, frica de universitarii gaunosi care ii vor distorsiona textele si, dupa ce notorietatea e asigurata, frica de neavenitii care te citesc (Schopenhauer, scrie Onfray, facea istericale cind ii era interpretata gresit opera). Iar Schopenhauer a beneficiat din plin de interpretari de salon, de filosofii plictisite si filistine, avea o oarecare dreptate in megalomania lui. Noroc cu Nietzsche care-l descopera si-l citeste infrigurat in mai putin de o saptamina, iar apoi ii duce mai departe santierul inceput de Arthur din frageda tinerete.
Despre clasici pe care nu-i mai citeste chiar nimeni
In volumul V, subintitulat Eudemonismul social, figurile sint ceva mai luminoase, mai senine (sa fie si pentru ca sint mai multi anglo-saxoni, nu stim), sint oameni care au incercat la propriu sa schimbe cite ceva si au reusit in foarte mica masura. Au ramas mai mult cu anecdotele, dar Onfray reaminteste totusi cit de serioasa a fost contributia lor in istoria gindirii. Bentham e un exemplu interesant de judecata utilitarista – genial e exemplul de retorica pe care il da in lupta contra sclaviei (si ceva indignare etica doar ca sa cistige unii entuziasti), dar si argumente economice. William Godwin e mai mult un sintetizator de geniu cu putine idei proprii. Crede in viata libera, in neincorsetare familiala, dar cind fiica lui Mary fuge in lume cu poetul Shelley, Godwin tuna si fulgera. Se calmeaza cind fiica sa scrie primul roman, Frankenstein – ii place si lui, nu doar intregii planete.
Robert Owen este de departe cel mai interesant personaj. Antreprenor genial, la 18 ani incepe prima afacere cu un atelier de tesatorie. Putin dupa 20 de ani cistiga deja experienta si e partener intr-o afacere mult mai mare, Owen inventind formule de imbunatatire a performantelor la locul de munca. In paralel (atentie, nu in timpul liber) incepe sa puna bazele concrete ale unui “capitalism paternalist”. Incepe sa colaboreze cu cei mai buni angajati si sa preseze proprietarii asociati sa accepte masuri de-a dreptul revolutionare pentru anii 1800: scoaterea copiilor din manufactura si trimiterea lor la scoala (scoala pe care tot Owen o infiintase), plata muncitorilor si in unele intervale cind nu e de lucru. Owen este primul care scrie un text in care erau enuntate principii de baza ale socialismului (“O noua viziune a societatii” – 1813) si invita oamenii sa-i viziteze fabrica pentru a vedea fapte, nu vorbe. Onfray ne amintese de argumentele grele cu care lupta Owen atunci si cu care lupta continua si acum: umanizarea conditiilor de munca insemna pentru multi din acea epoca instigare la trindaveala si suprimarea curajului. Un proiect de lege al lui Owen ajunge in Camera comunelor de nerecunoscut – ginditorul e revoltat de ce au facut politicienii din viziunea sa. La 54 de ani incearca aventuri radicale – banii cistigati cu fabrica de textile sint investiti in paminturi in America pentru infiintarea unor comunitati numite “Noua Armonie”, comunitate de “comunisti”. Esecul e rasunator, in scurt timp satucul cumparat devine un mic haos plin de indivizi fara nici un chef de actiune comunitara.
Asta e Onfray, o enciclopedie vie de idei serioase si glume si bancuri cu filosofi. Il puteti citi ca sa strimbati din nas sau pur si simplu ca sa va vina uneori chef de citit niste clasici ceva mai atipici, atit de clasici incit nu-i mai citeste chiar nimeni.
Michel Onfray, O contraistorie a filosofiei. Vol. V. Eudemonismul social, traducere de Dan Petrescu, Editura Polirom, 2010
Michel Onfray, O contraistorie a filosofiei. Vol. VI. Radicalitatile existentiale, traducere de Tereza Culianu-Petrescu, Editura Polirom, 2011
Galerie foto
