Doar ca din Croatia Romania se vede greu. Nu e cu totul invizibila, dar reperele croatilor in ceea ce ne priveste sint foarte vagi, mai ales daca ma gindesc ca vorbesc aici de o vecinatate imediata. Croata mea stricata ii facea pe localnici sa ma intrebe adesea ce sintem si de unde venim si nu o data raspundeau tot ei, repede si gresit:
“Cehi?” Sau, la fel de des, “Polonezi?”. E drept, cehii si polonezii au inceput sa vina tot mai des pe litoralul croat – iar asta nu poate sa nu-mi stirneasca un usor regret, pentru ca odinioara tocmai pe cehi si mai ales pe polonezi ii intilneai sistematic pe litoralul nostru.
Atunci cind le spuneam ca sintem romani, dadeau din cap neutru: “A, Romania. Da”. Atit. Din fericire, nu am perceput retractilitatea pe care se spune ca o au italienii sau francezii fata de romani, ca urmare a numarului mare de infractiuni (sau infractiuni puternic mediatizate) comise de compatriotii mei. Dar nici vreo simpatie deosebita nu am simtit. Am avut senzatia ca pentru ei Romania era pur si simplu ceva de pe-aici, ceva ce le suna cunoscut, dar prea putin interesant ca sa insiste.
Odata am purtat o conversatie mai lamuritoare cu un croat virstnic, care stia cite ceva despre Romania. La un moment dat m-a intrebat: “Si ce populatie aveti voi in Romania? Patru-cinci milioane, nu?”. Cind i-am spus ca sintem, cel putin oficial, vreo douazeci de milioane de cetateni romani, a fost evident uimit. “Cum, asa de mult?” Chiar asa. Mi-am dat totusi seama (sau banuiesc ca mi-am dat seama) de unde venea presupunerea asta a lui. Pentru croati Romania nu pare a fi o tara care sa conteze. Sigur, nici noi nu avem senzatia ca ar conta, dar e altceva sa vezi asta la un strain, fiindca vezi mai clar si consecintele. Rationamentul lui trebuie sa fi fost cam asa: de vreme ce Romania nu conteaza, atunci nu poate fi o tara foarte mare. De aici si surpriza lui. O tara de douazeci de milioane de cetateni e o tara importanta. Ar trebui sa conteze in Europa. Asa zic si eu: Romania ar trebui sa conteze in Europa. E vina noastra ca nu se intimpla asa. Mai ales ca acolo, in Croatia cea frumoasa si plina de turisti, cu un nivel de trai evident mai ridicat si cu oameni mai relaxati, Alina si cu mine ne-am dat seama ca totusi, prin comparatie, tara noastra are o forta mai mare – in toate sensurile –, doar ca nu stie sa si-o valorifice.
Si a mai fost ceva, un lucru pe care l-am verificat sistematic in ultimii citiva ani: granitele nationale conteaza mai putin decit legaturile traditionale, care nu sint atit politice, cit umane. E drept ca Romania nu stirnea decit reactii vagi, dar daca omul cu care discutam insista sau daca noi apucam sa spunem ca venim din Timisoara, intotdeauna – fara exceptie – fata interlocutorului se lumina. “A, Temisvar! Da, sigur, stiu!” Pentru croati (ca si pentru sirbi, unguri…) Timisoara e mai mult decit un reper politic sau geografic. Romania le spune mai putin decit Timisoara. Cind scriu asta, nu vreau sa dau apa la moara patriotismului local, fiindca eu cred ca e vorba de mai mult de-atit. Pur si simplu legaturile dintre oameni si comunitati se bazeaza pe proximitate si pe traditie. Cetatenii moldoveni sau ucraineni vor fi mult mai sensibili daca le pomenesti Iasul decit Romania, iar ungurii au mai multe afinitati cu zona Ardealului decit, sa zicem, cu Dobrogea.
Despre asta se pot spune si bune, si rele. Eu prefer sa vad aici partea buna a lucrurilor: aceea ca legaturile dintre oameni si comunitati transcend si epoci, si granite politice. Asta e de fapt Europa unita pe care incercam s-o construim.