Cam asa s-a petrecut si situatia relatata, chiar daca eu am primit, nu am ales recipientul cu minunatii. Si chiar minunatii am gasit in interior: un set de vechi programe de sala, ce asteptau sa le descopar. Sint convinsa ca deocamdata nu-mi impartasiti entuziasmul si va dau dreptate. Dar sper sa va contaminez, facindu-va partasi la micile revelatii personale. Publicatiile cu pricina sint pretioase documente de arhiva care mi-au facilitat saltul inapoi in timp cu mai bine de jumatate de veac: la Compania de revista “Carabus“, a lui Constantin Tanase, in timpul razboiului? la Teatrul Comedia condus de Sica Alexandrescu, tot cam pe-atunci? la Teatrul Colorado, Compania Birlic, imediat dupa incetarea conflictului mondial armat? la Teatrul Ateneului Roman, la ciclul de spectacole Radu Beligan, din sezonul 1947-1948; dar si la Teatrul Confederatiei Generale a Muncii din Republica Populara Romana (1947).
O sa replicati: si ce? Pai in paginile de hirtie de ziar ingalbenita de timp te poti reintilni cu creatori care au amprentat istoria artelor spectacolului teatral romanesc, poti retrai emotional seara reprezentatiei, poti reface calendarul tulbure al acelor ani. La Comedia, straluceau Ion Iancovescu si Grigore Vasiliu Birlic. Programul de sala al Teatrului Colorado debuteaza cu un portret facut lui Birlic, intemeietorul trupei careia i-a imprumutat numele, “un sfredelus, un fel de Tandarica autohton, pe care cu greu ti-l poti inchipui coordonat in gesturi, calm, potolit…”. Falticeneanul descins in Capitala s-a remarcat rapid prin talentul si carisma ilustrate mai ales in genul comic.
La revista lui Tanase erau “ridiculizate exagerarile obiceiurilor societatii noastre”, citim intr-un text, abordarea dind “genului revuistic dreptul sa nu fie socotit un gen inferior… caci o revista buna e mai folositoare decit o farsa copiata dupa cutare sau cutare autor strain”. Pe una din aceste mici tiparituri insotitoare ale spectacolului, am avut surpriza sa descopar insemnarile unui confrate de breasla, critic de teatru, care a notat in dreptul fiecarui interpret, sumare observatii de genul “poate deveni”, “mimica buna, voce buna”, “la rezerva”, “slab”. Nu stiu cine putea fi, anonimatul sporeste fascinatia, dar adnotarile caligrafiate cu cerneala, desi sumare, indica o fire organizata, atenta sa nu scape esentialul din jocul actorilor. Intr-o cu totul alta fila a istoriei noastre recente, la Teatrul Confederatiei Generale a Muncii din RPR, cel dintii titlu inscris pe afis era Cintec de viata noua, jucat atit la sediu, cit si in intreprinderi, pe “scena mobila”. Scopul, scrie un indemn mobilizator din brosura, “sa faceti vie lozinca: arta e munca, munca e arta!”.
Programele de sala – un tip de memorie scrisa a teatrului
Interesant e ca multe din paginile foiletate includ casete publicitare promovind cosmetice, sampanie, haine, galanterie, mercerie, restaurante, cofetarii etc. Deh, respectul pentru sponsor! Se faceau reclame si la cotidiane. De la “Universul” s-a sarit, dupa 1947, direct la “Scinteia”, “Viata sindicala”, “Muncitoarea” si “Tinarul muncitor”, indicind transformarea teatrului dintr-o tribuna a creatiei intr-una a propagandei. In publicatiile de spectacol din vremea razboiului erau inserate sfaturi despre comportamentul cetatenilor in timpul alarmelor aeriene, din continutul carora poti retrai partial atmosfera terifianta: lasarea libera a firelor telefonice pentru autoritati, pregatirea unei valijoare cu actele de identitate si citeva lucrusoare trebuincioase adapostirii in subsoluri, pastrarea unor rezerve de hrana si apa pentru 2-3 zile, evitarea expunerii la geamuri etc.
Iata cum un banal program de sala poate marturisi, celor curiosi sa afle, despre societatea in care spectacolul caruia ii e atasat a fost realizat. Programele de sala reprezinta un tip de memorie scrisa a teatrului. De aceea, cadoul amicului meu bucurestean m-a entuziasmat in asemenea masura.