Ca sa stringa cit de multi spectatori in sala (altfel cita lume ar fi tentata sa vada la mall un documentar despre dans in 3D?), distribuitorul roman (Parada Film) a organizat o campanie de promovare cooptind diverse personalitati din teatru, film, dans ori mass-media. Ce pierdem daca nu vedem Pina (presupunind ca nu am vazut nici Dancing Dreams, documentarul lansat tot de Parada Film la sfirsitul lunii mai, in care o vedeam pe Pina Bausch pregatind un spectacol cu Kontakthof, impreuna cu un grup de adolescenti din Wuppertal)?
Pai cred ca am rata in primul rind ocazia de a vedea cum teatrul-dans creat de Pina Bausch capata pe ecran un loc in spatiu atit datorita performantei utilizari a 3D-ului, cit si viziunii fidele, coerente si elegante pe care Wim Wenders o are despre arta Pinei Bausch. El si buna sa prietena planuiau un film in 3D de mai multa vreme, dar cind erau cu el in pregatire, coregrafa a murit (subit, s-a spus, de fapt isi descoperise un cancer pulmonar si a refuzat sa inceapa tratamentul, continuind sa lucreze cu el pe picioare). Dupa ce Pina Bausch s-a prapadit in vara lui 2009, Wim Wenders a vrut sa abandoneze proiectul, dar, la insistentele dansatorilor de la Tanztheater Wuppertal, a hotarit sa il rescrie ca pe un film-omagiu.
Un film-omagiu
Pina Bausch a ramas in citeva fragmente din Cafe Mueller si dintr-un interviu, iar fostii ei colegi ne vorbesc adresindu-ni-se din off in timp ce le privim fetele. Wim Wenders i-a filmat apoi dansind in patru spectacole – Le sacre du printemps, Kontakthof, Cafe Mueller si Vollmond –, dar i-a scos si in afara teatrului: intr-o padure, pe munte, intr-un peisaj industrial, intr-un parc, la o intersectie din Wuppertal unde prin stinga si prin dreapta trec masini, iar pe deasupra monorail-ul, pe urma chiar in monorail (surprinzind si senzatia de imponderabilitate pe care acesta o creeaza).
Scoase de pe scindura scenei si filmate in natura si in 3D, coregrafiile Pinei Bausch par sa reintegreze elementul primar pe care il evoca si sa fie, astfel, si mai puternice. Filmul se datoreaza in proportie covirsitoare Pinei Bausch, dar nu trebuie minimalizat meritul lui Wim Wenders care s-a tras cu totul deoparte si si-a uitat egoul de dragul prietenei sale. Efortul sau a fost acela de a construi un film-omagiu in care 3D-ul sa dea o noua dimensiune miscarii coregrafice si sa faca din ea o experienta cit mai cuprinzatoare.
De la Pina poti iesi, daca ai o sensibilitate accentuata, cu senzatia ca ti s-au desfundat urechile. Incursiunea in lumea Pinei Bausch e o experienta sinestezica, iar Wim Wenders nu doar ca a simtit asta, dar a si putut s-o comunice pe ecran.
Pina. Regia: Wim Wenders.
Cu: Compania Tanztheater Wuppertal. Documentar artistic in 3D.
Durata: 100 de minute.