Nu trebuie sa fii monarhist pentru a remarca asta. Nu trebuie nici sa cauti printre clisee pentru a-i proteja imaginea Regelui Mihai. E de-ajuns sa citesti ziarele vremii sau, daca ai norocul, sa discuti cu un bunic, o bunica, pentru a intelege ca aceasta mica diferenta insemna, de fapt, enorm. Oamenii se agatau atunci, in cele mai negre momente, de ideea de regalitate, de ceea ce insemna aceasta idee, pentru a-si croi noi sperante. Acolo sus, adica, exista un om, exista o institutie care te faceau sa gasesti, chiar si-n cea mai crunta dezamagire, acel fir de pai la care sa te gindesti ca la o salvare. Poate suna prea modest pentru monarhistii de azi, atit de loviti in sentimentele proprii, dar uneori un fir de pai intr-o apa involburata inseamna tocmai asta: iluzia salvarii, cea care iti da sansa sa-ti aduni fortele si sa lupti pe mai departe. Inseamna adica totul.
Am pierdut asta. Dupa ce conducerea a devenit sinonima cu grobianismul, cu teroarea, dupa ce sloganul “Ana, Luca si cu Dej baga spaima in burgheji” s-a impus ca politica de partid si de stat, dezamagirea nationala n-a mai gasit repere si s-a transformat intr-o ura sufocata de groaza. Iar dupa caderea comunismului, desi am putut vedea reperul de altadata, n-am mai avut nevoie de el. Nu mai eram invatati sa avem nevoie de el. Si nici nu ni-l doream, la drept vorbind: iesiti din teroare, simteam doar nevoia razbunarii. Si ne-am razbunat, o vreme, nedind doi bani pe cei nou veniti in fruntea tarii, privindu-i, “democrat”, ca pe egalii nostri, aruncind din adincul sufletului nostru ranit invective doar din bucuria ca acum aveam libertatea sa le aruncam. Da, Romania avea nevoie de-o conducere, acceptam asta. Dar conducerea se golise de orice farima de respect. Euforia victoriei ne orbea, ne facea sa ne simtim puternici, ne facea sa ne vedem pe noi insine ca niste repere autosuficiente. Si-am fost atit de orbiti de succes, incit nici n-am bagat de seama cind cei ajunsi in frunte, lipsiti de respectul nostru, si-au vazut de meandrele concretului, furind, jefuind practic tara.
De-o vreme, ne-am prins. Avem totusi nevoie de repere morale. Spunem toata ziua pe la televizor, prin presa, ca asta e drama noastra: n-avem un model, n-avem sansa unei iluzii de salvare. Ne-am prins de asta tocmai in momentul cind presedinte ne este un om care se respecta prea mult pe el insusi ca sa mai aiba nevoie de respectul nostru. Un om care, inca euforic la sapte ani dupa ce a pus mina pe putere, se comporta ca noi toti la inceputul anilor ‘90: arunca invective in stinga si-n dreapta, nepasator, isi contrazice cu seninatate propriile vorbe, uneori chiar in cadrul aceluiasi discurs, se poarta ca un copil rasfatat care si-a primit jucariile pe care si le dorea de mult, iar acum face cu ele toate trasnaile posibile si imposibile, pentru a vedea cit rezista. Reper? Cam greu. Presedinte, da. L-am ales.
Aproape de virsta de 90 de ani, fostul reper al romanilor, Regele Mihai I, si-a acceptat soarta de asistent al istoriei si, din fericire, al prezentului. N-a intervenit nicicind in deciziile noastre de-a ne juca de-a tara mai mult decit statutul sau i-ar fi permis. Statutul sau, adica acela care include, pentru ca altfel nu se poate, cuvintele “onoare”, “demnitate”. I s-a reprosat, chiar multi monarhisti inflacarati au facut-o, ca nu s-a implicat mai mult, ca nu a profitat de sansele care i s-au oferit. Un Rege insa nu poate sa “profite”. Un Rege, sau cel putin acest Rege, se supune poporului, chiar si atunci cind poporul, orbit de istorie, nu mai recunoaste in el reperul de care are nevoie. Nu vi se pare nimic straniu aici? Cei care blameaza monarhia vin consecvent cu ideea ca nu mai avem nevoie de un “stapin al poporului”, cum ar fi vetustul Rege, ci de un “supus al poporului”, cum ar fi modernul Presedinte. Faceti comparatia intre presedintii pe care i-am avut, presedintele pe care-l avem, si Regele Mihai I. Merita meditat, odata facuta aceasta comparatie, cine s-a comportat pina acum ca supus al poporului si cine ca stapin al lui.
Poate insa ca nu mai avem, intr-adevar, nevoie de-un Rege. Poate in aceasta calitate nu ne-ar mai ajuta cu nimic. De-un reper avem insa nevoie mai mult decit oricind, in privinta asta cred ca sintem aproape cu totii de acord. Iar speranta mea, la final de articol, este ca vom reusi macar acum, dupa o paranteza urita de peste saizeci de ani, sa-l recunoastem, in sfirsit. Va vorbi, in curind, in fata Parlamentului Romaniei. Nu ne va costa nimic sa ne construim pina atunci macar rabdarea de a-l asculta.