Festivalul International “George Enescu” nu a fost si nu poate fi “Cintarea Romaniei”, oricit se delireaza in jurul efectelor sale tonice pentru chipul si imaginea psiho-somatica cam vestejite ale tarii si vietii ei muzicale interne. Or, nu e nimic de auto-felicitat cind in presa culturala si pe internet circula autografele, cu pret bun, ale unui Zubin Mehta sau Antonio Pappano puse pe scrisori deplorabile si atestind lumii intregi starea catastrofala, binecunoscuta altfel, a Salii Palatului. Desigur, “patriotii” vor mirii, intrebind ce cauta acesti domni la festival daca sala nu le miroase bine. Iar cei mai bine informati si “toleranti” (unde esti tu Mircea Crisan?…) il vor pune in fata, pe post de scut, pe Norman Lebrecht, criticul britanic care se plingea recent de acustica proasta a marilor sali londoneze, intre care Royal Festival Hall si Barbican.
Sigur, sint putine sali in lume cu acustica perfecta, ca Muskiverein la Viena, de exemplu, dar cert este ca, dupa acest Festival “Enescu”, noi am intrat in “circuitul international” sau, mai pe sleau, in “gura lumii” mai putin ca organizatori ai unui mare festival, cit in calitate de campioni la acustica incalificabila…
Ascultator de la distanta, via transmisiunile SRR, TVR Cultural sau prin generozitatea celui care a urcat pe internet o serie de spectacole de opera si concerte de la festival, nu-mi pot spune decit – cum ar ride de mine in hohote Sergiu Celibidache – o epi-parere, sclav al microfoanelor, al inginerului de sunet si talentului sau de a butona pupitrul de regie. Si ma gindeam ca acela ce va incerca peste decenii sa scrie o istorie cit de cit obiectiva, critica, a festivalului, va intimpina dificultatile cele mai mari de a gasi surse fiabile de apreciere a prestatiilor solistilor sau orchestrelor.
Entuziasmul tineresc si hiper excitat al multor comentarii este de inteles – atmosfera oricarui festival bine garnisit in concerte este incintatoare. Pe de alta parte, aceasta unanima excitatie, aceste ridicari in slavi, glorificari chiar, pina la a slavi un “tar” etc. reflecta pe undeva o realitate ascunsa. Melomanul roman si, vai, tinerii ramin si astazi, dupa doua decenii de libertate, in aceeasi izolare fata de lumea muzicala internationala ca si in ultimele decade ale apusului dictatorului.
Fara o stagiune de concert normala, cu dirijori, solisti si orchestre de renume, vizitind regulat tara, fara o stagiune care sa puna in valoare inteligent multimea de solisti exceptionali romani raspinditi in lume, o majoritate a melomanilor obisnuiti traieste Festivalul “Enescu” – as spune asa cum il doresc politicienii generosi in sponsorizare cu banii statului – ca un fenomen de tip panem et circensem. De unde si delirul verbal de rigoare…
Oricit au mimat organizatorii inversul, realitatea a fost ca putini ziaristi de specialitate din strainatate s-au deplasat la festival. Cei mai multi din cei care au venit au fost din categoria acelora care, in mod obisnuit, insotesc o orchestra intr-un turneu, deci dau o marturie scurta si in general strict limitata a prestatiilor festivalului.
Pina acum nu am vazut decit o singura cronica intr-o revista de mare circulatie – “Classica”, numarul pe octombrie (fostul “Le Monde de la Musique”) – semnata de Franck Mallet, in trecere prin Bucuresti pentru trei zile. Criticul remarca “covorul rosu exceptional al artistilor si orchestrelor” prezente, are cuvinte apreciative pentru dirijorul Zoltan Kocsis si simfonia enesciana, pentru pianistul Alexandre Kobrin si duo-ul Fanny Clamagiand-Antoine Tamestit, dar, contrar opus hiperbolelor bucurestene, vorbeste despre “pianul rutinier si absent al lui Daniel Barenboim si al Capelei de Stat din Berlin, in Mozart”. Si tot contrar mindrelor hore nationale, Franck Mallet scrie: “Sa trecem peste o noua productie a lui Oedipe, unica opera a lui Enescu, care, in ciuda unei puneri in scena pretentioase si a costumelor revizitind abil traditia, se pierde gratie unei limbi franceze de neinteles si a asprimii interpretilor”.
Acestea fiind zise, ce ramine in urma editiei aniversare a Festivalului “Enescu”? Sint inclinat sa raspund: seria de discuri istorice publicate de Editura Casa Radio, despre care aproape nu s-a vorbit si nici nu sint accesibile pe piata internationala. Poate sa fie lansate de editori, cum merita, sa le vad, sa le capatam, noi, ziaristii de pe alte meleaguri, de la standul romanesc al Tirgului International de Carte de la Frankfurt… Poate?