Interesanta pentru Pommerat este realitatea din spatele realitatii, “realitatea fantomatica”, aceea ce se cere descoperita dincolo de aparente. Pentru a ajunge la miezul lumii, Pommerat a facut film, face teatru, mai recent opera; scrie texte, nu piese, ci texte de spectacol, la care trudeste pina in prag de premiera, spre a le gasi forma potrivita pentru reprezentatia teatrala inteleasa ca pasta sincretica. E marele talent al artistului, pe care apropiatii il caracterizeaza ca un anxios neobosit sa foreze in profunzimea subiectului ales, sa arate ca existenta are mai multe straturi ontologice si ca cele mai putin vizibile sint si cele mai atragatoare. “Teatrul trebuie sa intensifice realitatea” e credoul sau, indiciu al unui hiperrealism care tinteste substanta umana, substanta emotionala.
Artist cu pronuntat contur estetic, Pommerat si-a individualizat poetica scenica prin citeva linii. Tematic, e atras de problematica individului contemporan, a carui identitate o urmareste chiar si atunci cind abordeaza basme. Ca stil dramaturgic, prefera scenele scurte, aparent fara legatura, ca un caleidoscop care finalmente reface un microunivers specific; dialogul, dar si naratiunea. Iubeste scena goala, pe care o modeleaza din ecleraj, intotdeauna cu Eric Soyer la pupitrul de lumini. Personajele sint polifonice, au ceva eteric, le scapi mereu printre degete.
Lucrari aparent pentru copii
Nu am reusit sa vad atit de multe spectacole ale francezului pe cit mi-as fi dorit. Hazardul a fost totusi generos cu mine si mi-a rinduit citeva legate tematic, concentrate pe relatia delicata, complexa dintre parinti si descendenti. Mai intii, am vazut Scufita Rosie si Pinocchio, doua lucrari doar aparent pentru copii, sau, mai exact, la primul nivel de comprehensiune pentru copii. Pommerat a aflat in ele nucleul de filosofie de viata care excede arhicunoscuta suita de intimplari: calatoria initiatica. Scufita Rosie e un eseu scenic despre raporturile dintre mama si fiica, bunica-mama-nepoata, despre teama ca accelerator de maturizare. Versiunea sa e o mostra de teatru narativ in care un povestitor si trei personaje rescriu o istorioara populara, revelindu-i substratul metafizic: gestionarea fricii e un demers obligatoriu al biografiei infantile, al traseului personal catre viata de adult. Pinocchio e un naiv pe care greselile personale il transforma din papusa de lemn in adolescent in carne si oase, caci din greseli se invata cel mai bine.
Admiratia lui Pommerat pentru Peter Brook, pe care l-a urmarit la Bouffes du Nord, si spatiul sau gol e evidenta in maniera de construire a perimetrului de joc. Vidul, sugerat de “cutia neagra”, cortinele de intuneric, heblul, lumina concentrata in spoturi, dire, fisii, umbrele, decorul de lumina nasc un areal individualizat, ambiguizat intentionat, care te captiveaza ca spectator, te aspira, la figurat, din sala, proiectindu-te in atmosfera scenica. Efectele de sunet – muzica, zgomotele, tacerile, vocile –, plasticitatea corporala a interpretilor completeaza cosmosul fiecarei montari. Scufita Rosie si Cenusareasa nu sint povesti pentru copii, sustine Pommerat, iar mizanscenele o si dovedesc. Cenusareasa va avea premiera peste citeva zile la Bruxelles, la Theatre de la Monnaie, iar focusul spectacolul e obsesia Cenusaresei pentru mama sa trecuta in nefiinta si consecintele acestei obsesii. Voletul va incheia trilogia pentru copii, artistul recunoscind ca are o mare admiratie fata de cifra trei.
Din seria proiectelor pentru “oameni mari”, in Copilul acesta, cele zece secvente ale scenariului dramatic utilizeaza interviuri reale pentru a pune pe tapet, din diverse unghiuri, la diverse virste, in diverse conjuncturi, legaturile filiale. Intr-un registru dramatic intens, cum sint toate creatiile sale; voit in ceata, ca brouillard-ul din numele companiei, un nume care nu desemneaza de fapt pe cineva anume. Ca in realitatea fantomatica de care vorbeste Pommerat.
Galerie foto
