Un surprinzator discipol bacovian si un foarte interesant poet al nimicului este Ioan Moldovan in Mainimicul, volum publicat anul trecut la Cartea Romaneasca. Cartea manifesta o paradoxala unitate de stil si atitudine, si asta exersindu-se intr-un gen atit de dificil, pe un teren ingust si incomod ca o muchie de cutit, ceea ce face reusita cu atit mai admirabila. Comentatorii volumului, Ion Pop si Al. Cistelecan, atrag atentia la o “radicalizare a viziunii” poetului oradean, trecut de la cultivarea metaforei la defaimarea ei, un traseu amintind tot de parcursul bacovian. Este vorba de o poezie a imbatrinirii si deposedarii, a saracirii si a plecarii fiilor in lume. Dar nu ingustarea vietii de familie e resortul starii de spirit tot mai refractare, ci adincirea in apele responsabilitatilor care tin sa te convinga ca lumea concreta este singura reala. O serie ingrijorator de ampla de poezii din carte se intituleaza Poem fiscal. Iadul tuturor obligatiilor (“M-a chemat daniel: sa-mi mai/trimita prozele poetice?/a, nu! multumesc, asteapta si altii//M-a sunat si stapina sa mergem dupa/amiaza dupa maruntaiele comandate/si sa vina si colega//Acum o sa-mi numar/banii sa vad/daca”), al taxelor care trebuie platite, al datoriilor niciodata uitate cotropeste o existenta care, in aceste conditii, nu mai poate fi considerata foarte poetica (“si asa mai departe si asa mai departe/te inspira cinta barde”). Trecind printre obiecte depoetizate, intr-o lumina de crepuscul inghesuit si lipsit de glorie, poetului nu-i ramine decit sa-si inventarieze saracia si sa scrie (“cu simtul sfielnic enorm”) o poezie saraca, in care isi ia din cind in cind revansa printr-o foarte timida ironie. De pilda, in poemul Adormind sint insirate unul dupa altul gesturi fara anvergura, inesentiale, depersonalizate (“Adormind in bucatarie/scapind pe podea cartea s…t/Mai aprinzind o tigara”), pentru a incheia apoteotic: “Poate miine vom cumpara impreuna/lucruri folositoare tribului/mergind bezmetici din real in real”, unde hazul vine din aceea ca ultimul vers trebuie, probabil, citit “mergind bezmetici din Real® in Real®”.
O poezie depersonalizata
Este extrem de interesant felul in care ajunge poetul sa orchestreze poezia nimicului, care nu ingaduie ample si volubile dezvoltari textuale, dar nici nu se lasa absorbita de tacere, poezia fiind, fatalmente, o arta a comunicarii. Ioan Moldovan scrie, mai intii, o poezie depersonalizata, fara blazon, a gesturilor cotidiene si a obiectelor de fiecare zi. Daca, in blagoslovitul interbelic (arghezian sau blagian), lucrurile simple convocau o umilitate sacra si deci proximitatea lui Dumnezeu, la poetul contemporan obiectele cotidiane sint pet-urile, cu conotatiile aferente: “M-am intors in bucataria sferica/de jur-imprejur bucovina necarbogazoasa (plata)/nimic poetic mereu nimic poetic”. Iar sacralitatea nu se recicleaza. Poezia concretului, inteleasa in anii 1950-1960 ca o forma de opozitie la prea ideologizata poezie a momentului, iar in anii 1980 ca o reactie impotriva metaforismului elefantiazic al “batrinilor” din partea unei generatii insurgente, trece la Ioan Moldovan intr-o stare apoetica a spiritului ce izvoraste dinauntru sau, oricum, din prea multe surse ca sa mai poata fi contracarata voluntar. Drama o reprezinta pierderea timpului si imbatrinirea, dar odata cu acestea se manifesta si golirea de substanta a lumii, impiclirea creierului, pierderea oricarei cai de iesire: “In tinerete intr-o vreme imi propusesem/sa scriu in secvente de cite trei rinduri/un fel de ter(n)tine fara nici o rigoare//Acum procedez la fel/doar ca nu mai sint decit niste insemnari/despre cum imi trece vremea//In continuare cartofii fierb inainte/indata vor fi fierti ca lumea voi opri/focul si ma voi duce si eu pe-afara//Unde-i promoroaca acum o promoroaca/direct de pe creierul meu/cu care azi-noapte am visat chestii”.
Experienta bacoviana arata ca, in aceste conditii, limbajul se sfarima primul. Si la Ioan Moldovan poemele se scurteaza si capata titluri eliptice, inexpresive, precum De lucru, De cintat, Al oricui, O sa-mi numar, Mai nou, De fapt, Din office book si asa mai departe. Cu toate acestea, poetul nu “cretinizeaza limbajul”, asa cum se intimpla la unii dintre poetii mai noi, precum T.S. Khasis. Chiar daca ii place sa se inchipuie “in tihna murmurind printre experti gramaticali”, Moldovan nu este un adversar al gramaticii, pentru ca postura de revoltat nu ii convine. Frazele lui nu deraiaza asintactic, ci frineaza eliptic, experimentind cu o forma de nonpertinenta asemanatoare cu metafora. Cel mai adesea, versurile se incheie prea devreme, cu o lehamite expresiva: “Vine o tinara mereu a altuia/cu un tren de seara/pentru a ne preveni//Saraci cheltuitori microbisti de ocazie/si ce ocazie/si ce cheltuitori//Nu stiu de ce mai intorc capul/sa vad de vii ori nu vii/cind e clar foarte clar”. Poezia capata atunci forta unui soc inertial, ca al trenului care opreste prea brusc, proiectind cititorul fara voie inainte. In general poemele lui Ioan Moldovan sint in vers alb; persista totusi citeva in care se tirasc, vorba poetului insusi, “rimele pline de rime”. Ele trebuie sa demonstreze, folosindu-se de sonoritatea gratuita, aleatorie, zadarnicia jocului. Aceeasi functie o are citatul intertextual, care functioneaza ca un semn beckettian al sfirselii imaginatiei poetice: “induiosati ca dupa un somn canonic/il vorbim de bine pe Dumnezeu/care ne-asculta cel mult ironic” (unde Eminescu din Scrisoarea III intervine dialogal). Lumii incarcate de obiecte de plastic nu i se opune o interioritate plina, increzatoare in sine, creatoare, ci o voce ironica, ce ingina.
O carte puternica
Volumul lui Ioan Moldovan creeaza imaginea unei negativitati dureroase, dar nu sfisietoare. Nu butaforia, nu falsificarea, nu inautenticul spectaculos il preocupa pe Moldovan, ci ratarea, esecul, concrete si datatoare de insomnii. De aici vine si titlul volumului sau, Mainimicul, evitind emfaza Nimicului caruia ii da totusi tircoale, fara sa ignore nici o clipa demnitatea de concept metafizic a acestuia. Poezia il evoca ca pe un obiect, dindu-i astfel o concretete remarcabila: “Azi e ziua de ieri si mainimicul a ramas/in cartier/ca un incendiu nereusit”. Se implineste astfel exigenta discretiei, a nuantarii si autorelativizarii, a luarii peste picior a “pretentiilor metafizice”, necesara tocmai acolo unde anvergura problematizarii metafizice este reala.
Insa Ioan Moldovan nu se opreste aici. Nihilismul compact al volumului are un revers, echivalent cu ceea ce Rudolf Otto numea “sentimentul starii de creatura”. Cumulul de note dezolante despre existenta neinsemnata, despre obiectele lipsite de lumina, despre absurdul tuturor gesturilor prezente si tuturor amintirilor dintr-un trecut prea indepartat se transforma in temeiul unei revendicari religioase, una dintre cele mai convingatoare din poezia romana de azi. Si tocmai pentru ca sentimentul nimicniciei este total, gestul religios capata legitimitate: “nemeritorii la inviere/precum nemeritorii la nastere/niste biete otrepe cu unele duiosii intre moarte si nemoarte//nasterea lui clipa de clipa/pentru a invata noi ceva ce n-o sa stim niciodata/infringerea prin fringere luminata”. Absurdul constatat peste tot se arata, astfel, a nu fi decit umbra unei prezente pline, pe care o mai mare lumina ar putea s-o faca vizibila. Un efort de interpretare ar putea face inteligibil nonsensul: “pe masa petrecerii cutitele paharele solnitele/se clatina ca niste litere nemaicitite”. Ba chiar, in noua lumina, unele dintre imaginile ermetice, pe care le puteam citi ca denotind o nefericire concreta, se transforma in sugestii ale eliberarii viitoare: “Bem mincam desertam surplusul/Gospodarul locului face foc in soba de fonta/Nu e foarte rece afara/nu e foarte rece nici inauntru”. Poemul care mi se pare a cuprinde in expresiva inlantuire suferinta mizerabila de aici si promisiunea unei instaurari a paradisului, sub forma unei povestiri a propriului destin poetic, este cel intitulat De lucru. Se gasesc acolo toate temele volumului: saracia limbajului si lumea devastata, memoria plina a unui trecut iremediabil pierdut si speranta revelatiei. Il citez in intregime: “Trebuia mers pina hat departe/pina la Pancevo/pina la moarte ca sa mai scoti un cuvint//Fie el si urit – dar din bojoci/de-acolo de unde nu te mai saturi/sa te mai joci de-a ceva de-a cevo//Incepusem bine eram serios era misto/tigania din mine se cumintise imi adusesem aminte/de replica no-i-sto dintr-n film rusesc/vazut in abise//Nu eu ma jucam/ele se jucau cu mine/niste rime pline de rime//Eram doar ce eram/o cirtita pe miriste/tragind pamint de sub cer/sa se darime”.
Volumul lui Ioan Moldovan deschide o frumoasa perspectiva. Sentimentul vital al neantului, completat cu irealitatea tinjirii spirituale (care, altfel, genereaza astazi multa poezie anemica) produce o atitudine poetica admirabil de coerenta. De o buna originalitate (chiar daca pastrind citeva reminiscente marginale din Nichita Stanescu si Ioan Es. Pop), continuind unul dintre cele mai bogate linii ale poeziei romanesti, Mainimicul este o carte puternica si o aventura ce merita continuata.
Ioan Moldovan, Mainimicul, colectia “Poezie”, Editura Cartea Romaneasca, 2010