Dar destul incipit: Matei Brunul e primul roman romanesc, de dupa Radacina de bucsau, caruia nu am ce sa-i reprosez. Ba mai mult, un roman atit de bine scris, atit de inteligent, construit cu atita maiestrie, techne, incit un cititor profesionist e fortat sa-si uite automatismele antipatice de lectura si sa citeasca. Pur si simplu.
Iar asta inca de la bunul inceput: de la conversatia lui Matei Brunul cu militianul, de la masurarea maniacala a unei poteci prin zapada care se depune palimpsestic, adica in doua pagini te afli in fata unor certitudini: un stil sobru, dar care nu evita jocul poetic, descrierea (poate mici delicii pe care un prozator care a dat romanul la cheie si le-a oferit spre propria desfatare), o atmosfera apasatoare, insolita (care invaluie proza de la prima la ultima pagina), un personaj initial abstrus care, chiar si in final, reuseste sa pastreze misterul, in ciuda omniscientei graduale a cititorului. Ceea ce in Celelalte povesti de dragoste purta amprenta pregnanta a unui Eu melancolic, tiranic, auctorial, aici dispare in spatele unei persona care nu-si destainuie prezenta decit prin intermediul izotopilor speculari. Detaliile legate de biografia personajului principal sint dozate cu sadism, de la primul la ultimul capitol, cu aceeasi atentie maladiva pe care Matei Brunul o acorda masurarii in pasi a unei carari prin zapada. Abia ajuns bine in substanta romanului vei face conexiunea intre pornirile juvenile, timiditatea si expansiunile lui Matei, si un anumit accident. Vei fi lasat doar sa banuiesti ca este vorba despre un accident…
Frumusetea alegorica a meditatiei asupra literaturii si istoriei
Dar ceea ce impresioneaza, mai presus de orice, e frumusetea alegorica a meditatiei asupra literaturii si a istoriei, pe care inca tinarul scriitor roman o propune si o duce la capat cu o luciditate si o maturitate greu de intilnit in proza romana actuala. Asupra acestui palier al romanului as dori sa insist, ocolind intentionat discutia despre comunismul romanesc, discutie ce a animat deja spiritele matusilor culturale de la Posta redactiei, cum le spunea Gombrowicz…
“Orice miscare a marionetei se bazeaza pe un centru de greutate. Daca e minuit cum se cuvine, daca marionetistul il cunoaste, il simte pina la identificarea cu el, celelalte parti ale corpului, care sint doar niste pirghii, pendule, se misca pe linia dorita de el. Forta gravitatiei isi face datoria. La om, sufletul e o necunoscuta. Sufletul marionetei e insa usor de gasit, e tocmai acel centru de greutate. Si el dicteaza miscarea, actiunea, ii dicteaza practic viata. Viata marionetei sta in miinile marionetistului. Niciodata nu poti manipula papusa, niciodata n-o poti face sa traiasca asa cum vrei tu, daca nu inveti sa-i controlezi in profunzime sufletul, indiferent de locul in care se afla. Sufletul sau centrul de greutate…”
Mise-en-abime al intregului roman, fragmentul de mai sus trimite raze in diverse directii, evoluind atit in profunzime, cit si intr-o realitate exterioara romanului. Parte a unui discurs indragostit, apropiat de glosolalie, izvorit dintr-o memorie pierduta ce-si trimite mesagerii spre suprafetele calme ale prezentului, acest divan asupra artei marionetistului se va desface atit intr-o meditatie asupra gindirii captive, asupra reeducarii staliniste (avind drept cobai de data aceasta subiectul ideal – subiectul tabula rasa), asupra manipularii omului de catre om, chiar in ceea ce numim cotidian, dar si in cadrul unui concept vag pe care insistam sa-l numim dragoste, pentru a se dovedi, in final, zic eu, o declaratie a prozatorului despre arta de a scrie un roman. Pentru ca acest centru de greutate al romanului a fost gasit de autorul cartii pe care o discutam. La fel cum miscarea trupului unui marionetist care a gasit centrul de greutate al Pulcinellei sale ii va imprima acesteia, dupa cum il invata Heinrich von Kleist pe Matei Brunul, gesturi de o eleganta superioara celei umane, mestesugul romancierului care a reusit sa se debaraseze de balastul sufletului scapat in pagina (acel blestem literar al sinceritatii, marca literaturii proaste) imprima prozei evolutii misterioase, dansuri ale naiadelor surprinse in noptile cu luna plina. Asadar, arta poetica…
Matei Brunul are inocenta unui adolescent, in trupul unui barbat de 37 de ani. Un actant al istoriei mici, calcat in picioare, inghitit, mestecat si scuipat de falcile prea putin vegetariene ale istoriei mari. Conform teoriei ironice a lui Kleist, gratia poate fi atinsa fie doar de posesorii inocentei extreme, fie de catre cei ce au constiinta infinita. Iar Personajul romanului nostru va ezita in permanenta intre aceste doua extreme, nereusind niciodata sa-si atinga scopul: nici chiar inocenta sa initiala nu este una totala, dat fiind ca nu-si va pierde niciodata experienta corporala, cea care-i va arata cum sa minuiasca marioneta Vasilache, cit despre constiinta dusa la infinit… aici istoria mare va interveni de fiecare data pentru a-i arata ca este, la rindul sau, marioneta in miinile unui sir de alte marionete. Poate ca marionetistul suprem nu e altceva decit spiritul timpului. Inocenta absoluta, adica starea de marioneta absoluta, se confunda, in lagarele de reeducare comuniste, cu starea de animal, indusa in 30 de secunde prin tortura. Sint pasajele in care proza lui Teodorovici imi aminteste de Kolima lui Shalamov. Fara exagerare, paginile Peninsulei, ale baracilor “treispe-paispe”, unde tortura e disimulata-exhibata de tinguirea unui acordeon ce rasuna parca din strafundurile Hadesului, reusesc sa fie atit de naturale, incit, asemeni acelui instrument muzical, te fac sa uiti ca au la baza o documentare cum foarte putini prozatori se mai aventureaza sa faca.
Un prozator care si-a gasit centrul de greutate
Un alt pilon pe care se sprijina constructia impresionanta a acestui roman este dialogul perpetuu interioritate-exterioritate. Iarasi introdus printr-o miscare alegorica: Matei Brunul re-pune in scena mitul vedic al celor doua zeitati malefice Ilvala si Vatapi, cei ce ademeneau intelepti in casa, unde ii supuneau unui ritual criminal. Vatapi, prefacut in capra, era servit victimei, la masa, apoi, la un cuvint al lui Ilvala, irumpea din pintecul acesteia, sfirtecind-o. E lectia pe care Matei o va invata de-a lungul intregii sale vieti, o lunga insiruire de rupturi, de cenzuri care pornesc intotdeauna din interior. Fie ca e vorba despre smulgerea lui din casa bunicilor, apoi de smulgerea din Romania, fie ca e vorba de tradarea singurului prieten din colonia penitenciara, sau de tradarea finala a Elizei, drumul durerii va urma traseul interior-exterior, adica de la impact inspre aneantizarea victimei: “Pentru Bruno, totul a venit de undeva din interior, nu din exemplul oferit de ceilalti revoltati”. Aici e si greseala lui Bruno: drama interioara e exteriorizata fie ca revolta, fie ca incredere in calau, fie prin excese adolescentine de revolta. Bruno nu retinuse finalul mitului vedic: eroul il va inghiti pe Vatapi, apoi va exclama, declansind magia: “Vatapi, fi-vei digerat!”. Conflictul nedigerat si apoi eliminat, chiar din memorie, se transforma in nevroza, in drama, in… literatura.
Evolutia personajului, prezentata cu ajutorul a doua fire narative care se alterneaza (trecutul experientei – prezentul inocentei), are acelasi rol, de a urmari “muncile” aceluiasi erou, insa orientate in directii opuse. Brunul experientei e constient de avatarurile prin care trece, constientizeaza incercarile la care e supus ca pe trepte spre constiinta absoluta, pe cind Brunul prezentului porneste de la inocenta extrema, pentru a se intoarce in mod voluntar la ea.
Nu se poate scrie despre Matei Brunul fara a-l aminti pe fabulosul, inumanul, atit-de-umanul tovaras Bojin, acest gadgetoman avant-la-lettre, mindrul posesor al unui televizor Record, cel ce colectioneaza electrice si electronice sovietice pe milieuri, trimisul istoriei mari. Tovarasul Bojin e insarcinat, cam ca in Portocala mecanica, sa se ocupe de reeducarea proiectului Brunul, urmind sa obtina omul nou, avind in vedere mai ales caracterul de tabula rasa al acestuia. Numai ca neintreruptul contact cu inocenta acestuia are efecte corozive asupra “celor doua tipuri de adevar” care servesc pe post de placi turnante. Faptul ca Brunul si-a pierdut memoria ultimilor 20 de ani din viata da posibilitatea Marionetistului sa mobileze aceaste camere goale cu afise propagandistice, cu un fals trecut ce, ipotetic, va produce un fals viitor… Numai ca aici primul care cedeaza este Marionetistul de serviciu.
Emblematica si imaginea care incheie romanul: Matei Brunul, transformat de muscaturile ciinilor de granita intr-o marioneta, la propriu, discuta cu soldatul aflat undeva, deasupra, in ghereta sa, fara a-l putea vedea. Un ultim papusar al romanului, dar primul dintr-o noua, infinita serie…
Matei Brunul reprezinta pentru proza lui Lucian Dan Teodorovici desprinderea de o poietica a Eului si orientarea totala spre obiectivitatea maturitatii creatoare. Cred ca, odata cu acest roman – categoric cel mai bun al anului 2011 –, un prozator si-a gasit centrul de greutate. Vatapi a fost digerat.
Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, colectia “Fiction Ltd.”, Editura Polirom, 2011