De un an si jumatate sinteti directorul ICR Paris. A fost primul an un fel de… proba de foc?
Sa spunem ca dupa un an m-am linistit cumva, iar lucrurile au inceput sa aiba un sens. Mi s-au confirmat niste pariuri pe care le-am luat la inceputul mandatului. Parisul e o gradina secreta pentru romani, dar nu in aceeasi masura este Romania pentru francezi. La Paris exista de mult timp, chiar inainte de infiintarea ICR, un centru cultural. Cert, exista o legatura particulara intre Franta si Romania, de latinitate, de francofonie si francofilie, dar in acelasi timp, in Paris oferta culturala este atit de substantiala din partea atitor tari, incit sa mentii o asemenea legatura speciala este mult mai dificil. Ce am incercat noi sa facem este sa recream aceasta legatura speciala intre Romania si Franta si sa o aducem la gustul zilei. Nu putem merge inainte cu aceeasi imagine rurala, aproape medievala de calusari, dansuri populare si oale de la Horezu. In Romania exista o efervescenta culturala, se creeaza noi curente, exista dinamism si forta creativa. Iar Parisul este prin excelenta un colportor de curente, de fapt curentele care se formeaza se legitimeaza la Paris.
Ce a adus nou efectiv viziunea dvs.? Exista de un an o galerie de fotografie a ICR, care se cheama Rue de l’Exposition, ca si strada pe care este situata, la Paris, ceea ce e deja o strategie…
Evenimente se intimpla de atita vreme la institut, dar crearea unor marci a adus un element de identificare puternic. Am creat aceste “marci”, cum este Galeria de fotografie angajata “Rue de l’Exposition”, cum sint ciclurile de evenimente din Sala bizantina, pentru ca publicul sa se poata identifica cu aceste locuri, pentru ca au o identitate coerenta.
Cotidianele “Le Monde”, “Le Parisien”, posturile de radio France Culture sau France Info, revistele “Chassseur d’images” sau “La terasse” s-au oprit indelung asupra evenimentelor romanesti din ultimul sezon. Cu ce anume a convins ICR Paris un mediu cultural francez extrem de pretentios si de concurential?
Am pornit de la evenimente care pot sa intereseze pe francezi si atunci au interesat si presa. Presa a raspuns nu neaparat pentru ca este un lucru romanesc, asta nu constituie ceva special pentru Paris, ci pentru ca este un lucru de calitate, de prestigiu. Acestia sint vectorii care au facut ca, pina la urma, s-a stiut ca sint evenimente romanesti, dar vectorul n-a fost romanitatea, cit calitatea evenimentului. Spre exemplu, galeria de fotografie: subiectele alese, programate sa faca parte dintr-un ciclu de trei teme majore, Solitaria in 2011, Reminiscente in 2012 si Mutatii in 2013, au avut foarte multe ecouri in presa. “Le Monde” a ales sa recomande 25 de expozitii din toata Franta, din toate domeniile, si intre aceste 25 de expozitii a figurat Le platz des Roms a Gabrielei Lupu. Stiind ca, statistic, in Paris sint 1.000 de evenimente pe zi, plus ce se mai intimpla in restul Frantei, cred ca este un rezultat impresionant.
Pe ce anume ati mizat in programarea culturala a toamnei ca sa convingeti in continuare?
In actualul sezon am declinat Nuits theatrales au Palais de Behague pentru a prezenta noul val al teatrului romanesc, un fenomen foarte dinamic in Romania, fie ca e vorba de creatia dramaturgica, de jocul actorilor sau de regia de teatru. Evenimentul a creat o efervescenta extraordinara in jurul Salii Bizantine care dintr-o fabuloasa locatie culturala la 1900, gratie mecenatului contesei de Behague, devine un reper cultural actual in inima Parisului, si asta printr-o programare romaneasca. Vom avea in luna noiembrie Festivalul de film romanesc de la Toulouse, la a doua editie la cererea publicului, si festivalul Tzigan’jazz, deja o traditie in Paris. Il continuam anul acesta la New Morning, un spatiu profesional si exigent, exclusiv dedicat jazzului.
Din iunie 2011 sinteti presedinta EUNIC Paris. Ce impact concret poate avea o asemenea pozitie asupra ofertei culturale a Romaniei propusa de ICR Paris in spatiul francez?
Sint si membru in consiliul de conducere al FICEP (Federatia Institutelor culturale straine de la Paris) si reprezentanta EUNIC (reteaua institutelor culturale nationale din Uniunea Europeana), doua structuri care la Paris sint indivizibile si folosesc tuturor institutelor. Nu sintem atit in concurenta pe cit putem beneficia de lucruri in comun, in termeni de vizibilitate si de captare a publicului. Sub egida EUNIC am organizat o dezbatere despre romi, un subiect care atinge mai multe tari, si posibilitatea de a ne uni in jurul unui subiect comun a dat mai multa amploare vocilor noastre.
Cu experienta acumulata in acest an, ce va sperie si ce anume va motiveaza in continuare?
Ce ma chinuie este ca realizez ca nu le putem face pe toate. Primim foarte multe oferte de la artisti din toate domeniile. Sint domenii pe care le privilegiem in acest moment si unele in care activam mai putin. Cu o suta de evenimente pe an, adica un eveniment la trei zile, e greu de mentinut un nivel de lucru gestionabil pentru echipa. Incerc sa reduc, dar pe de alta parte culpabilizez, pentru ca intotdeauna va ramine ceva nespus, neglijat si imi pare rau. Cea mai mare greutate este de a spune nu uneori. Dificile sint apoi itele administrative pe care pina la urma le descurcam, dar care ne iau mai mult timp decit ar trebui. Ce ma motiveaza este ca avem ce prezenta, ca, facind doar o scurta cercetare asupra oricaror din domenii, vad atitea subiecte care sa ma inspire incit imi pot face o strategie si pe urmatorii zece ani de acum incolo.
Care e prima amintire a Katiei Danila de la Paris?
Prima data am venit intr-o excursie, prin 1999, aveam 19-20 de ani. E foarte personal, fiindca mi se parea un oras foarte romantic si-mi imaginam cit de frumos ar fi sa te plimbi cu cineva de brat pe strazile Parisului, ceea ce zece ani mai tirziu s-a si intimplat, sotul meu fiind francez. In afara de asta, pe vremea cind lucram la Bruxelles, acum citiva ani, veneam foarte des in vizita la Paris si-mi dadeam seama de diferenta de amploare intre Bruxelles si Paris si ma gindeam ce mult mi-ar placea intr-o zi chiar sa traiesc aici.
Cum ati ajuns sa traiti la Paris?
Pe plan personal, prin magia intilnirilor, eu si Laurent ne-am casatorit acum doi ani. Profesional, visul asta nu era foarte concret. Am terminat Comunicare si relatii publice, am lucrat in Romania in privat intr-o agentie de relatii publice, dupa care, in 2004, am plecat la Bruxelles la Centrul roman de Informare, care ulterior s-a transformat in ICR, unde am avut ocazia sa lucrez la numeroase evenimente culturale. Dar pentru mine plecatul din Romania n-a fost niciodata un obiectiv in sine. Relatiile publice erau, la inceputul anilor 2000, un domeniu care de abia incepea sa se dezvolte, era asadar loc destul de mers inainte. Am plecat la Bruxelles pentru ca ma interesa jobul in sine pe care il faceam. Venind la Paris, mi-am dorit sa ramin in continuare in sistemul ICR, sa lucrez pentru Romania si cu Romania.
In contextul actual, ca functionar cultural, e posibil sa te apropii de Paris si de Franta ca sa faci ceva pentru Romania din interiorul ICR, fara complexe, cu nonsalanta?
Da, cu o anumita detasare. Sa fii capabil sa vezi lucrurile si de partea cealalta a baricadei. Sa te pui in mintea consumatorului local ca sa vezi ce se cere. E un proces invers care se intimpla inca putin in Romania, nu exista o constientizare a acestei abordari. ICR este o institutie pe care eu o iubesc foarte tare, pentru ca mi se pare novatoare si foarte curajoasa. Pentru mine este foarte important ca, in strategia pe care o aplicam, sa aratam ca nu sintem o institutie de propaganda. Comunicare nu inseamna propaganda. Comunicarea inseamna sa spui lucrurilor pe nume cu onestitate, sa nu te feresti de subiectele delicate, fiindca altfel esti lipsit de credibilitate. Am abordat subiecte delicate, cum ar fi romii, saracia, orfanii, fara sa cadem intr-un discurs mizerabilist, aratind si partile bune, ceea ce se face pentru a schimba ceva.
Parisul te poate si strivi? Iti poate stirni complexul de cultura mica?
Nu, nici un complex de cultura mica, nu stam chiar asa de rau, istoria culturala o sustine. Iar istoria noastra nu e aceeasi ca istoria Frantei, istoria democratiei noastre nu e aceeasi ca istoria democratiei Frantei. Nu cred ca trebuie sa te compari intr-un sens de complex de inferioritate, ci ca o sursa de inspiratie pentru a deveni mai creativ si mai dinamic. A fost un pariu foarte greu pentru noi la ICR, pentru ca piata culturala franceza are o particularitate: este putin permeabila pentru cei care vin dinafara, doar daca nu sint legitimati de o institutie sau o autoritate franceza. De unde si interesul de a colabora cit mai mult cu actori ai pietei culturale franceze pentru a oferi aceasta legitimizare a produselor culturale romanesti. Cum a fost Salon du livre in cazul colocviului Cioran, cum a fost invitarea unor personalitati pentru a cinta cu artistii romani, precum Jordi Savall si Montserrat Figueras in cazul Noptilor baroce, sau cum va fi locatia New Morning pentru Tzigan’ jazz.
Parisul te poate si dezamagi? Care este cel mai mare mit legat de Paris?
Probail ca cel mai mare mit este cel de a fi artist la Paris. Parisul te dezamageste in functie de ce astepti de la el. Daca astepti acel miraj al strainatatii unde imediat ai sansa ta de succes, este complet fals. Sa nu uitam ca romanii nici acum nu au drept de lucru in Franta. Oricine spera ca vine la Paris ca sa aiba o viata mai buna, de fapt s-ar putea sa aiba mult mai multe greutati decit in Romania. Oricit de creativ ar fi.
Ce nu stie lumea despre Katia si ati vrea sa stie?
In momentul in care am venit la ICR Paris a existat o anumita presiune, poate o prejudecata. Aveam 30 de ani, nu ma cunostea nimeni si nici nu sint sigura ca ma cunoaste cineva mai mult acum. Insa din ce in ce mai multi francezi imi spun ca au auzit de noi si de evenimentele noastre. In orice caz, sint cel mai tinar director de ICR din citi exista. Nu sint o persoana din mediul public intelectual, sint un manager. A insemnat si o schimbare de viziune din partea ICR central si ii multumesc lui Horia-Roman Patapievici ca mi-a acordat aceasta sansa. Desigur, am avut indoielile mele la inceput, daca ce am eu in minte se potriveste cu ceea ce se dorea, si anume o noua directie in termeni de vizibilitate, de reinnoire a publicului, de multiplicare a aparitiilor in presa. Unele clisee exista pentru ca sint adevarate. E adevarat, Parisul este strivitor. Dar asta nu inseamna imposibil. Ma oboseste cind lucrurile se blocheaza din motive absurde, dar atita vreme cit n-am descoperit eu singura ca ceva este imposibil, merg inainte. Si se face pina la urma.
Galerie foto
