Am inceput astfel pentru ca in ultimele zile, aflindu-ma intr-o asemenea perioada, n-am putut sa rezonez nici la compatimirea mediatica a lui Huidu, nici la infierarea venita in contrapartida, nici la reincalzirea ciorbei cu pixelul albastru, nici macar la incruntarea din mass media privitoare la unele dintre intrebarile cuprinse-n recensamintul care tocmai se desfasoara. Chiar daca multe dintre subiectele ultimei saptamini sint, in sine, noi, unele absolut tragice, altele ridicole, modul in care sint tratate le invecheste, iar pe tine, ca telespectator sau cititor, te obliga la o senzatie mult prea obosita de deja vu. Inca dinainte de a trece de vreun titlu dintr-un ziar, stim deja cum va trata “subiectul” un editorialist sau altul. Inca dinainte de a apuca sa deschida gura un invitat in vreun studio de televiziune, stim deja ce are de spus, ii citim “framintarile” in mimica pe care i-am vazut-o de atitea si atitea ori.
Daca vorbesti cu oameni din presa, iti vor replica toti ca vina nu le apartine. Astea sint personajele, astea sint evenimentele, iti vor spune. Asta e Romania. Nici o clipa nu vor accepta contraargumentul ca, de fapt, trecute prin filtrul media, personajele si evenimentele, Romania insasi, nu reprezinta realitatea “nuda”, ci o prezentare de un anumit tip a realitatii. Niciodata, privind la televizor, noi nu vedem evenimente – vedem o fictionalizare a lor, caci unghiul din care le privim nu ne apartine noua, ci celor care le-au “captat” pentru noi. Iar cind perspectiva se repeta, sigur ca orice noutate capata “patina” anilor si a subiectivitatii celor care o prezinta, devenind de prea multe ori plictisitoare.
Nu va speriati, nu continui in felul asta. Nu e un curs de presa aici, nici nu mi-as permite eu sa vin cu asa ceva. Scopul acestui text e, in definitiv, unul aproape insignifiant: acela de a-mi exprima neputinta de a selecta unul dintre evenimentele ultimei saptamini si a-l comenta aici. Indraznesc sa cred insa ca, daca eu sint atins de aceasta neputinta, vor mai fi fiind destui altii care sa aiba aceeasi senzatie. Pentru ei deci, pentru cei care simt ca mine, “sacrific” unul dintre posibilele subiecte ale saptaminii, invitindu-i la aceasta usoara detasare, la aceasta privire de ansamblu.
M-au facut sa ma gindesc la faptul ca multi simt asa tocmai citeva reactii la evenimentele ultimelor zile. Incercind sa discut in particular pe tema accidentului provocat de Serban Huidu, spre exemplu, am primit doar raspunsuri sastisite: “Si tu incepi? “. Si totusi, lucrurile ar fi fost grave, ar fi fost de discutat. Sintem o tara cu sosele nebune, cu oameni nebuni care conduc masini nebune. Mi s-a raspuns, apoi, pe fondul aceleiasi sastisiri, cu niste glume. Si totusi, vorbeam despre o tragedie. De-aici am si pornit in aceasta privire de ansamblu a mea: de ce asemenea reactii?
Ca un comentator care si-a asumat aici in repetate rinduri conditia, nicidecum ca “analist”, nicidecum ca “jurnalist”, am cautat un raspuns. Si am si gasit unul. Presa noastra a devenit una dominata de comentatori, nu de analisti – chiar daca cei mai multi insista sa se prezinte astfel. Presa noastra a devenit dominata de “subiecte”, fara a face cel mai mic efort de a crea unul adevarat, prin anchete, prin reportaje, adica prin metodele care stau la baza existentei mass mediei. Or, cind te limitezi la a prinde din zbor subiectele si a le toca marunt, zi de zi, dintr-o unica perspectiva, efectul nu poate fi altul decit acela de sastisire a receptorului si de ducere in derizoriu a subiectului.
Cu alte cuvinte, noi, cititorii si telespectatorii, nu ne pierdem de fapt capacitatea de a empatiza cu situatiile dramatice prezentate in ziare sau la televizor. Nu devenim, mai exact, insensibili fata de victimile tragediei provocate de Serban Huidu, nu sintem nepasatori nici chiar fata de suferinta acestui om, care are si pacatul de a fi vedeta de televiziune. Ci, pur si simplu, reactionam plictisiti, chiar bascaliosi uneori, la drama ieftina, bulevardiera, ce ne e prezentata fara pic de talent de niste regizori de mina a saptea. Noi, receptorii, consumam povestea. Cind e scrisa prost, cind oamenii reali ajung la noi deghizati in personaje de dramoleta, reactionam, de fapt, la aceste personaje si la aceasta poveste.
Poate sint nedrept, poate generalizez prea mult in aceasta concluzie a mea. Personal insa, mi-am gasit explicatia pentru saptaminile, uneori prelungite la luni intregi, in care mi-e teribil de dificil sa gasesc un subiect pentru rubrica de fata.