Asta nu inseamna ca sint eu nebuna, ci ca membrii AMPAS care voteaza la Oscaruri sint in virsta si conservatori (care apuca sa si vada filmele pe care le voteaza), si ca au votat in acest caz mai mult ideea decit filmul in sine. Adica nu i-a mai interesat daca respectiva idee – nonviolenta, intoarcerea celuilalt obraz – e argumentata coerent si convingator. Alta explicatie e greu de gasit. Filmul nu e insa o catastrofa. Susanne Bier e o regizoare profi, care stie sa nareze, sa lucreze cu actorii si cu operatorul pentru a scoate interpretari pertinente si frumoase detalii de imagine. Necazul cel mare e ca a construit pe un scenariu labil, care nu se justifica nici in esenta (de ce faptele rele ramin nepedepsite si parintii pica rau in ochii copiilor numai pentru a le arata ca razbunarea nu e buna), nici prin reactiile personajelor (de pilda, Elias incearca sa comunice cu tatal sau inainte de a face un lucru foarte grav, tatal n-are timp, nu simte nevoia copilului si nu-i raspunde, iar cind gestul e iremediabil n-are nici o remuscare si nici un cuvint pentru lipsa lui de reactie).
O poveste contemporana
Filmul e o poveste contemporana care implica doua familii daneze. Anton, medic, e tatal a doi copii si e separat de sotia care vrea sa si divorteze (din pricina unei infidelitati de-a lui, ni se sugereaza). Isi imparte timpul intre un stat din Africa, unde se poarta ca un sfint, operind toata ziulica mai ales copii si femei (multi mutilati, nu se stie de ce, de un psihopat pe care nimeni nu-l pune la respect), si Danemarca, unde copiii ii simt lipsa. Desi are doi fii, al doilea e cantitate neglijabila pentru poveste si doar cel mare, Elias, conteaza. Elias e necajit la scoala de un baiat mai mare si nu riposteaza. Nu se stie de ce, profesorii leaga acest lucru de problemele de acasa. Cind Elias se imprieteneste cu un coleg nou, Christian, incepe sa se desprinda de ai lui si sa minta. Christian, care tocmai a ramas orfan de mama si are o durere interioara pe care o manifesta prin furie, il apara din oficiu, cu destula violenta. Christian nu reuseste sa comunice cu propriul tata, acuzindu-l ca n-a luptat destul pentru mama sa, dar cind vede ca tatal lui Elias e palmuit fara vina de un isteric necunoscut, se decide sa-l razbune, desi Anton a stat ca un popindau, numai ca sa le dea copiilor o lectie de nonviolenta. (Devine si mai neclar de ce si-o cauta cu luminarea si a doua oara. Poate din masochism.)
Filmul inainteaza incercind sa lege fluent cele doua continente si cele doua familii, dar e derutant atit prin schematismul cu care ne spune “sa te razbuni e rau”, cit si prin lipsa de rigoare vizavi de subiect. Daca incerci sa il explici pas cu pas, nu vei reusi. Copiii au, de departe, cele mai justificate reactii – sint si interpretati de doi foarte buni mici actori. De partea cealalta, maturii sint irationali – mama lui Elias aproape ca il impinge pe Christian la sinucidere, mintindu-l, dar pe urma nu-i spune nimic, nu isi cere scuze pentru rautatea ei. Cu asa maturi, nu-i de mirare ca minorii isi fac dreptate singuri. Aceste scapari nu se datoreaza dorintei scenaristului de a-i face pe cei mari sa para intentionat lipsiti de empatie, ci faptului ca nu reuseste sa faca astfel incit cursul povestii sa atenueze toate colturile, iar personajele sa aiba carne pe ele. Pina la urma nu te lamuresti daca razbunarea e rupta din rai sau nu, si nici nu te mai intereseaza. Ce e deranjant, poate, pe linga ca nu stie ce mesaj sa transmita, e nota fals evlavioasa, umanista in care filmul incearca sa-si impacheteze ravasul.
Intr-o lume mai buna/Haevnen/In a Better World. Regia: Susanne Bier.
Cu: Mikael Persbrandt, William Jøhnk Nielsen, Markus Rygaard, Trine Dyrholm