In acest an, au spus Dumitru Budrala si Kato Csilla – cabinetele unu si doi ai festivalului – ca au venit la preselectie peste 1.000 de filme. Din acestea au ramas in program in jur de 100. Ca si concept, festivalul a glisat spre alte zone. Daca Studioul de Antropologie Vizuala din cadrul Complexului National Muzeal ASTRA s-a desfiintat, fiind inlocuit de Departamentul de Film, titulatura de Festival de film antropologic si documentar, lansata la editiile precedente, a devenit ASTRA Film Fest – destinat asadar nu filmelor documentare si antropologice, ci unei game mult mai largi de film documentar, incluzind si multe productii de televiziune. (Discovery Channel, de pilda, s-a numarat printre invitati, iar Ada Roseti, Discovery Channel Director pe Europa de Sud-Est, a fost in juriu.) Nu pot spune ca imi place ca ASTRA Film Fest devine mai comercial, dar inteleg de ce a simtit nevoia sa se scuture de un termen care mai mult ii speria pe neavizati. Festivalul nu a uitat insa genuri mai aplicate. Un alt membru al juriului, Cristi Puiu, a tinut un masterclass maraton despre documentarul observational, pe marginea proiectiei cu Tie Xi Qu: West of Tracks de Bing Wang (China, 2003), un film de noua ore numit “capodopera de realism” de revista “Cahiers du Cinema” si care inregistra moartea lenta a unui colos industrial din China.
Am regasit festivalul asa cum l-am lasat la editiile trecute. Casa de Cultura cu micul bar din hol, aceiasi prieteni ai festivalului (Vintila Mihailescu, Michael Yorke, Frode Storaas, Liivo Niglas, Cristi Puiu, Cristian Nitulescu s.a.), acelasi sistem de mincat la prinz – tot in Casa de Cultura, aceleasi scaune cirpite si incomode, aceeasi proiectie dificila. Stiu, trebuie sa scriu numai despre filme (Veronica face restul), dar vreau numai sa spun ca, oricit s-ar stradui organizatorii sa selecteze cele mai bune filme, un festival are in primul rind nevoie de o proiectie ca lumea. Si cu asta am terminat: cei de la firma din Bucuresti adusa prin contract de festival nu-si dadeau seama cind o proiectie e intr-un format prost si nici ca sonorul iti spargea timpanele – iar daca li se atragea atentia, spuneau ca seful lor decide si ca el nu e acum aici.
Dupa revolutie, in deschidere
Festivalul s-a deschis cu un film mai putin frecventat al lui Laurentiu Calciu, cel care are acasa Trofeul ASTRA Film Fest obtinut in 2002 pentru Mamaliga te asteapta. In Dupa revolutie a folosit material filmat de el pe strazile Bucurestiului si la conferintele de presa pentru jurnalistii straini (unde l-a introdus producatorul filmului si prietenul sau vechi Ruppert Wolfe Murray). “Pe atunci nu stiam ca fac documentar observational”, a spus Laurentiu Calciu la Sibiu. Filmul ne scufunda in atmosfera de dupa revolutie, zona de contact intre doua placi tectonice sau, mai vizual spus, intersectia dintre doua multimi unde lucrurile sint amestecate si galagioase. Comunismul e acolo bine mersi, vizibil in discursul oamenilor si in ura cu care ii spurca pe Coposu, Ratiu si pe toti imbuibatii din Occident, in hainele lor imbicsite si in fetele lor urite, dar e vizibila si calea pe care Romania sta sa o apuce, condusa de un viclean copil de casa Ion Iliescu, ale carui raspunsuri incearca sa abureasca mintile odihnite ale jurnalistilor straini. Ca am facut minime progrese de atunci incoace se vede macar din faptul ca intre intrebarile reporterilor si raspunsurile de dincolo de masa falia e azi mai mica. Ce nu mi-a placut la film au fost lipsa unui echilibru intre suporterii FSN si cei ai partidelor istorice, structura (lipsa ei, mai degraba), impartirea materialului pe capitole cu cartoane, senzatia de opera neterminata si, lucru care nu e vina lui, agresivitatea permanenta a oamenilor din strada. Poate ca asta vine si din efectul de oglinda al filmului.
Oricit am vrea, profetia lui Brucan s-a dovedit prea blinda, iar comunismul din noi se vede si din reactiile noastre zilnice, din mica intoleranta, din orgoliul de a avea intotdeauna dreptate si de a nu accepta alta opinie etc.
Noi doi, primul documentar romanesc despre un cuplu de gay
Festivalul a proiectat in 26 octombrie mai multe filme despre conditia de gay in diverse societati. Printre acestea si primul documentar romanesc despre un cuplu de gay, Noi doi, de Claudiu Mitcu, care e in 54 de minute un soi de jurnal video. Lipsa regizorului la locul de filmare se simte (acesta a avut la final un material brut destul de consistent si cu multe momente in plus), filmul e prea lung si devine la un moment dat redundant si plictisitor, dar mesajul e important, ca si curajul celor doi protagonisti care se expun cu tot cu numele pe ecran. Curajul lor tineresc, pentru ca au in jur de 20 de ani (Mitcu ar fi dorit ca eroii sa aiba 30, dar nimeni nu s-a lasat convins), frizeaza dintr-un punct de vedere inconstienta. In film sint si citeva secvente de la o manifestatie anti-gay, unde aflam ca homosexualilor ar trebui sa li se dea o tara unde sa se duca sa stea (ca evreii sau tiganii, nu?), semn ca discursul intolerantei e in esenta acelasi peste tot. Alt film cu tema, Homo@Lov (de Kaspars Goba), merge mai departe si investigheaza felul cum miscarile gay si anti-gay sint politizate in Letonia, intrebindu-se ce poate iesi bun din asta.
Family Portrait in Black and White, tot despre intoleranta
Despre intoleranta vorbeste foarte bine si Family Portrait in Black and White de Julia Ivanova (Canada), un lungmetraj documentar despre o femeie superba din Ucraina care, dupa ce si-a crescut propriii copii, a devenit mama sociala pentru 20 si ceva de copii negri abandonati de mame ucrainene pentru ca intoleranta rasiala, lipsa de resurse si, in fond, propria iresponsabilitate le-au facut sa-i lase balta. Mama Olga e ca o matca. Pe copiii pe care ii conduce cu mina de fier (nu-i lasa sa fie adoptati pina la 18 ani sau sa decida ei ce studii sa faca) ii linisteste tragindu-i pe genunchi si stringindu-i la pieptul ei mare. Contactul fizic e permanent, aproape animalic. Atunci cind merge cu ei la piata, ii tine de mina. Cind vorbeste cu ei, ii atinge mereu. Intoleranta rasiala e puternica in Ucraina – intelegem din cele citeva secvente de la manifestatiile skinheads, dar cind montajul se reintoarce la aceasta closca cu pui de rata dupa ea, ai imediat perceptia naturala asupra lucrurilor.
Lobotomy, un film bine ilustrat prin imagini
In Lobotomy, cineastul Iuri Khashchavatski din Belarus face, cu sprijin financiar estonian, un film bine ilustrat prin imagini, desi mainstream, despre felul cum mass media rusa a manipulat conflictul armat cu Georgia, incercind sa induca senzatia ca soldatii rusi au intervenit pentru a restabili linistea si a se apara, in vreme ce interventia armata ar fi fost planuita din timp. Pentru a-si intregi discursul, cineastul se refera si la cazurile jurnalistilor rusi socotiti indezirabili si ucisi, descompunind sub ochii nostri imagini de propaganda sau intervievind alti jurnalisti. Nu e primul documentar care indreapta tunurile pe Vladimir Putin si pe puterea de la Kremlin, dar discursul sau e clar si eficient – cu atit mai mult cu cit cineastul nu se da in laturi de la a folosi imagini socante, cu scopul de a impresiona mai mult si mai repede spectatorul.
Cam atit deocamdata de la Sibiu, vom reveni saptamina viitoare cu alte informatii. George, ai legatura.
Galerie foto
