Acesta domina intreaga ilustra adunare. Plasarea sa in virf are semnificatia recunoasterii valorii si vine din partea unui mester din cei alesi si de o exigenta proverbiala. Adrian Podoleanu il precepea, deci, inca din acel timp, pe Dan Hatmanu drept “stapinul inelelor”, maestrul ce merita reverenta pentru prestigiul adus nobilei bresle. Gestul nu facea decit sa consacre intr-o opera de arta, semnata de un rafinat componist si portretist, o stare de fapt, aceea potrivit careia Dan Hatmanu era cel dintii intre artistii Iasilor, pretuit in conclav, chiar daca uneori nu din toata inima si cu mare placere. Pictorul, caruia Corneliu Baba, profesorul sau de la Academia de Arte Frumoase de la Iasi, ii remarcase primul harul si grairea originala, se impusese cu atita autoritate ca nici cei mai cirtitori si invidiosi dintre colegii nu aveau cum sa-i conteste valoarea si pozitia proeminenta.
Daca la inceputurile sale artistice Dan Hatmanu semana pina aproape la identificare cu maestrul sau, asemuire nascuta, potrivit marturisirii acestuia, din adoratia sincera a discipolului, destul de repede tinarul creator a luat distanta si si-a croit, cu instinct sigur, statornic si perseverent, drumul propriu. S-a petrecut aceasta roditoare gasire a sinelui mai cu seama dupa cele doua stagii, fiecare de un an, la Leningrad si Paris, in 1962-1963 si 1964-1965, de care a beneficiat ca urmare a cistigarii in 1960 a bursei “Nicolae Grigorescu” a Academiei Romane. Plecase in cele doua mari centre artistice ale lumii cu o zestre pretioasa. Deprinsese ca ucenic al lui Corneliu Baba multe din tainele “zugravului de subtire”. Incepuse a sti cum sa-si puna in valoare darurile nu putine “din parinti in parinti”, inteligenta sclipitoare, humorul de stirpe humulesteana, sagacea inclinatie spre observarea esentialului si insolitului, capacitatea de a citi pina-n adincuri sufletul omenesc, spiritul nascocitor, acea “nestare” despre care scria Marin Sorescu, aspiratia neostoita intru desavirsire. Toate au germinat, incoltit, au dat pirg bogat, pentru ca au fost mereu contrapunctate de un neadormit spirit critic. In plus, Dan Hatmanu a avut norocul sa aiba linga el o viata un tovaras de drum lung, un catalizator de energii pozitive, pe doamna Maria, Cicita cum o dezmiarda, cea care i-a fost devotat “paznic de far”.
Leningradul si Parisul, cu muzeele lor fabuloase, cu artistii de stirpe care le populau, profesorii care l-au indrumat i-au dat aripi sa zboare, sa urce in acel inalt al sau. A fost astfel in stare sa-si poarte penelul pe aproape intreaga claviatura a artelor plastice, sa-si incerce puterile clasicizind sau experimentind, dar gasind mai totdeauna dreapta masura, vorbind intr-un limbaj artistic propriu, ce-l face recognoscibil si unic dintr-o privire. In toate orizonturile in care s-a exprimat, Dan Hatmanu a ramas fidel crezului sau artistic, a slujit arta, adica a dat la iveala frumosul miezos ideatic. Si-a construit in modul acesta o opera intinsa, policroma, poliedrica, substantiala, fara gratuitati si cautari sterile. Si-a zugravit ceas de ceas, zi de zi, an de an, expresivul si marturisitorul Autoportret in timp. Acest drum de la care nu s-a abatut, ci l-a strabatut vitejeste, cu tenacitate si iscusinta, i-a adus de tinar respectul comunitatii artistice, al publicului si reputatia de “staroste” al artelor frumoase iesene, de “patriarh” al picturii romanesti. Aceste superlative capata, iata acum, cind Dan Hatmanu rostuieste 85 de ani, si intemeirea virstei. E inteleptul cetatii celeste si cimotiei sale de artisti, mereu la datorie, la sevalet, prezent acolo unde se intimpla ceva important in imparatia sa, calatorind nonsalant la anii sai la Scobinti sau la Paris, pregatind o noua expozitie (viitoarea, jubiliara, va fi in noiembrie la Galeria “Dana” din str. Cujba), alcatuind impreuna cu doamna sa inca un album, de asta data referitor la experienta pariziana. Ne bucura cu existenta sa pilduitoare, inchinata mistuitor artei, zamislirii frumosului in forma si culoare, cu amprenta sa de nesters.
Dan Hatmanu despre Dan Hatmanu
» Scobinti, satul meu natal, il socotesc centrul lumii. Nu stiu daca altii sint asa de legati de locul nasterii, insa eu mereu ma intorc in satul meu si chiar am vrut la un moment dat ca intr-o casuta taraneasca, cu lut pe jos, sa-mi duc o parte dintre lucrarile mele, s-o pictez pe dinafara cu autoportretele mele si, in acelasi timp, sa montez de jur imprejur obiectele mele spatiale cu tema Mina, in asa fel incit, de fiecare data cind ma simt obosit si descurajat, sa ma duc in sat la mine, in acea casuta, sa merg descult pe jos si sa stau in linistea aceea, sa ma refac. N-am reusit.
» Am plecat cu bursa de la Academie, cistigata prin concurs, la Leningrad si Paris. Atunci s-a produs declicul. Am venit in contact cu noi forme de arta, cu mari galerii si, incet, incet, m-am desprins de maestrul meu. La intoarcere, Corneliu Baba, cind a vazut noile mele cautari, mi-a zis: “Tu poti sa te joci acum, pentru ca ai in spate o meserie foarte serioasa”. El socotea acele incercari ale mele de la Paris ca niste jocuri. Sigur, arta este in general un joc. Le considera drept niste jocuri usoare.
» Eu am fost mereu nemultumit si am luat-o tot timpul de la capat. Pe urma mi-am dat seama ca fiecare tema trebuie tratata intr-un anumit fel. De pilda, una din teme a fost Om si sentiment. In cazul acesteia am plecat de la niste idei cu sensuri filosofice. Centrul era omul. Nu mergea sa lucrez cu pasta multa, cu incarcatura, sa infatisez fiinta umana trupesa. Prezentam ideea de om. Atunci am considerat ca simplul contur e cel mai potrivit. Am conceput totul bidimensional, si nu tridimensional. Cind a fost vorba de Iasi – evocare sentimentala, de casele vechi, cu ziduri patinate, am folosit o alta maniera de lucru, maniera traditionala. Am lucrat cu cutitul, cu spaclul, ca sa redau patina zidurilor vechi, care au fost martorii copilariei mele sau ai unor evenimente. De fiecare data am schimbat modul de lucru si au aparut aceste cicluri, care se diferentiaza intre ele ca limbaj si conceptie. Dar au si lucruri comune. De exemplu arhietipul timpului se gaseste in toate ciclurile. Este un punct de legatura.
» Maestrul meu Corneliu Baba mi-a spus dupa terminarea facultatii ca pentru a ma afirma e bine sa ma mut in capitala. La Iasi, in provincie, ar fi fost greu. L-am ascultat, mi-am facut valiza, am stat vreo trei luni in Bucuresti, am simtit ca nu-s acasa si nu pot sa lucrez pur si simplu. M-am intors cu promisiunea sa revin mai tirziu. Nu eram pregatit. Si am ramas la Iasi. Am avut posibilitatea sa ma stabilesc in strainatate. Tentatii foarte mari. N-am putut face pasul acesta. Eu daca n-am avut puterea sa ma dezlipesc de Iasi, ca sa ma duc la Bucuresti, cu atit mai mult nu se punea problema sa parasesc tara. Am ramas la Iasi pentru ca era mediul cel mai prielnic pentru lucru. Aici puteam sa ma adun. Insa mi-am dat seama ca, stind in provincie, ma pot plafona. Ca sa nu se intimple am pastrat un contact strins cu Bucurestiul. Ma duceam des in capitala. De cite ori era o expozitie importanta, un simpozion, ma suiam in tren si eram la Bucuresti. Cind nu lucram ma aflam acolo. Ca dupa aceea sa plec cit se putea de des in strainatate, sa vad expozitii, galerii, sa iau parte la reuniuni internationale.
(Din interviul acordat in 2001 lui Grigore Ilisei la TVR Iasi, la “Divanuri duminicale”)
Referinte critice:
“Dan Hatmanu, mare artist in arta picturala, nume sonor in arta plastica romaneasca, este dupa parerea mea unul dintre cei mai insemnati pictori contemporani si cel mai vrednic urmas al lui Corneliu Baba si Ciucurencu.” (Ion Irminescu)
“Hatmanu e un actor, fara cabotinisme si plastronari baritonale de voce, fara tirade, si gesturi retorice. El este autodemitizatorul prin excelenta, autosfisietorul de iluzii.” (Ion Frunzetti, 1980)
“Daca in unele tablouri Dan Hatmanu isi exprima starile lirice, gindurile de intelectual care cunoaste istoria, stilurile, povestea diferitelor locuri, fata de care peisajul nu are specificitatea concreta, in altele el picteaza cu metafore poetice si ginduri de filosof.” (Petru Comarnescu,1965)
“Dan Hatmanu reinnoieste imaginea Parisului pe care fiecare francez o poarta in sine.” (Georges Boudaille,1965)
“Dan Hatmanu vede orasul ca pe un dragon miriapod…” (Dan Haulica, 1974)
“Artistul este un veritabil moldovean prin lirism si umor si cei care il pun in descendenta spirituala a lui Creanga nu gresesc prea mult.” (Eugen Simion)
Galerie foto
