– Fragment –
Abia a gustat Berila doua ciocane de rachiu, ca iar simte apasarea pedepsei pentru vina de a-l fi luat pe Trencu in padure ca sa-l duca la moarte. Le va lua de suflet pe tirfulitele astea de rudarese cu ingerasul lor si pe femeile astea povirnite de batrinetile lor nesocotite, batjocorite de bautura, haituite de toti dracii prin noroaiele, santurile si coclaurile… Gindindu-se la soarta lor isi vedea propria soarta, gramada de bani pe care o adunase in tinerete cu maica-sa umblind din bilci in bilci si facind pe Omul Mistret, peste care a pus alti bani vinzind rachiu, iar mama lui s-a prapadit parasita in mizerie de el si de fratii lui, da, mama mea s-a iubit cu un porc mistret din Codrii Armasestilor. Asa am venit eu pe lume, iar pe tatal meu l-a omorit un boier calare pe un armasar argintiu si soarta mea este sa-l caut pe boierul acela si sa-l omor ca sa-mi razbun tatal… Asta a fost soarta lui, si-o recita ceasuri in sir in fata lumii gatit ca o papusa in costumul nou de alpaca. Isi razbuna neincetat tatal adunind ban peste ban, teancuri de bancnote, ridicindu-si casa cu etaj, cu sase camere jos si sase sus ca sa locuiasca el intr-o camera si nevasta-sa in una, si prin celelalte sa sufle vintul prin gaurile ferestrelor fara tocuri de la etaj, pe cind el a tot adunat ban peste ban din razbunarea neostoita a tatalui pe care nu mai contenesc sa-l omoare mistretii infometati pusi pe jaf navalind peste sufletul lui Berila, sfirtecindu-l cu riturile si copitele lor.
— Pai, fratioru’ nostru Costache… spune Florica.
— Pai l-am adus de unde dracu’ l-oi fi adus. Ati vazut voi griu facindu-se anu’ asta pe toata valea asta? Atuncea?
— Atuncea mi-e ca l-ai furgasit de pe cimp de la colectiv cind au bagatara asta-vara combinele, jubileaza Trocaneasa lingindu-se pe buze de firicelul ei de glas inmuiat de rachiu. Ai luat cu sacul si cu caruta, asa facut si nefacut, cum ti l-a dat tractoristii. Aia e, Berila, cum iti spun io, asculta aicea la mine…
—…barem biscuiti de care zice baiatu’ asta n-a mai adus la magazin de luni de zile. Nici rahat, nici turta dulce n-a mai adus. Zacar nici atita. Care noi de felu’ nostru nici nu ne prea dam cu din astea, ori magiunuri ori prajituri, daca-i anevoie cu zacaru si faina pentru asa ceva.
Mioara rigiie usor si se strimba ingretosata parca de delicatesele insirate de Catasnoaica.
— In schimb, fratioru’ nostru Costache, moartea lui placintelele. Si nu ma-ntreba c-ar minca la bomboane si biscuiti ca copiii aia mici. De cind il stiu maninca-n draci la dulce. Ii place dulcele. D-aia a crescut el asa, ditamai mistretu’.
— Maninca dulce pentru ca nu bea, spune Robert. Ia sa nu bei matale o saptamina si sa vezi cum ti se face de dulce.
— M-as mira de asa ceva, spune Mioara.
Si frate-sau se indoia altminteri de una ca asta.
— Pai sor-mea, daca nu-i dai rachiu o saptamina, numaidecit ai s-o vezi galbejindu-se si cocirjindu-se si-o suge pamintu’ ca pe-o bura de ploaie vara.
— Ba m-as mira, se baga si Florica in contul sora-sii Mioara. Se incrunta la Costache strigindu-i in fata: N-a betivit soru-mea la usa ta si nici la usa nimanui!
— Da’ chiar asa, jupin Berila, intervine Doina. Doar n-oti incepe acuma la pomana…
— Si mai lasa-ma dracu-n pace, Doinito, se otaraste Mioara. Ce-l fute pe el grija ca stau fara rachiu o saptamina sau un an?! E treaba mea ce bag in gura si ce frec in cur! Treaba lui a fost sa aiva grija de mamica noastra si n-a fost in stare! Auzi, pin-aici! Ca iar mi-aduc aminte! Pin-aici, am zis!
Berila scutura a deznadejde din labele lui mari. Tocmai cind crezuse ca s-a impacat cu surorile, uite-le iar pornite impotriva lui din nimic.
— Am zis io ceva rau, nepoate? Zi tu, ca io m-oi fi-mbatat din doua ciocane de rachiu de azi-dimineata…
— Nuuu, ingeras, i-o ia inainte Lenti lui Robert. Jupin Berila n-a zis nimica rau.
*
**
Iese de doua ori afara. Sa se limpezeasca, il doare capul si burta. Toata lumea-l vede ca-i e rau, si i-a luat martori, dar gindul lui e altul. Numai bine ca a incetat ninsoarea. Noaptea licare de stele inghetate. Un gind care-i incalzeste maruntaiele, nu-i nimeni pe drum la deal si la vale, s-au potolit si grupurile de rudari, s-au tras toti pe la casele lor, e cum nu se poate mai bine… Ingerasului nostru i s-a aplecat de cita coliva a bagat in el. S-a dus sa se plimbe prin padure sa-si revina. Uite-l ca s-a intors, hi-hi-hi, ai dat la boboci, ingeras? Ihimm, ma duc sa ma mai plimb nitel, sa iau aer. Aveti grija de Berila, ii sopteste Lenticai, care-l priveste nedumerita. Cum sa aiba grija? Aveti grija sa nu plece de-aici. De ca sa nu plece? D-aia, o sa vedeti; si iese iarasi, lasind-o la fel de nedumerita.
O ia repede pe sosea la deal, pe poteca facuta la prinz, cit au carat bancile si mesele. Odata ajuns in curtea lui Berila dupa ce a sarit gardul, se misca tot mai repede, ca teleghidat de o forta care a pus instantaneu stapinire pe el. Ia scara din spatele grajdului si o sprijina de zidul casei. Urca si intra pe gaura uneia din ferestrele de la etaj, lasate fara lemnarie. Berila s-a chivernisit bine nemaicheltuind cu etajul, lasind ferestrele vraiste, ca sa intre pe ele, fara sa fie nevoit sa sparga incuietoarea si sa lase urme. Urmele lasate in zapada s-au amestecat totodata cu urmele de la prinz, cind au luat mesele si bancile. Umbla si coboara la parter pe chepengul dintre etaje si se duce intins in camera unde sta de obicei de veghe jupin Berila cu puii de gaina si oile si damigenele cu rachiu din care vinde. Prin duhoarea grea, acida, de gainat, balega si tescovina, simte mirosul de carne fripta, un damf distinct, inconfundabil, da-bineinteles ca banii nu pot fi altundeva decit sub purcoiul asta de trente care-i este asternut si saltea jupinului.
Trage intr-o parte trentele si pinza de doc scrobita de jeg care-i cearceaful, dezvelind scindurile noi, proaspat batute-n cuie, lipite una de alta, ca la o dusumea sau fund de caruta. Patul e mare, lung de peste doi metri si aproape tot atit de lat, ca pentru gabaritul lui Berila. N-a aprins lumina, sa nu fie vazut din sosea de cine ar trece la ora asta pe sosea. Vede bine si pe intuneric. Isi trece totusi palmele peste scinduri, sa si simta ce ar putea fi acolo. Ofteaza, geme, aici ar fi trebuit sa fie si uite ca nu… Nu se poate, e imposibil, ciocane usor in scindura, suna a gol, da-bineinteles, ce altceva ai fi vrut? Se baga sub pat cu un chibrit aprins, ca si cum ar cauta pe cineva ascuns acolo si chiar gaseste: scindurile de aici sint altele, mai vechi decit cele de deasupra, da-binenteles, un fund dublu, gros de o palma, in care ar trebui sa fie… Se intoarce la etaj, amintindu-si ca a vazut intr-un colt de camera o secure. O foloseste ca pe o tesla pentru a desprinde trei din scindurile de deasupra. Da peste alt cearceaf din pinza de doc verde, mai curata parca decit cea de deasupra. O trage, uite sub ea comoara lui Berila: teancuri-caramizi de bancnote, de douazeci si cinci de lei, cincizeci si o suta. Contempla culcusul tapetat cu bani doar cit tine flacara chibritului, fulgerat o secunda de gindul de a da foc, sa ia banii si sa dea foc, focul ala marele, ma rog, dar asta ar complica inutil lucrurile si nu i-ar aduce nici un folos.
Fuge iarasi la etaj de unde ia niste saci de rafie si un ghemotoc de sirma moale. Baga intr-un sac teancurile de bancnote numarindu-le. Sint ordonate pe categorii: zece teancuri de douazeci si cinci de lei, cinci de cincizeci si sase de o suta. Par sa aiba toate aceeasi grosime. Trebuie ca fiecare are un numar fix de bancnote legate cu banda adeziva. Isi reprima pornirea de a numara bancnotele dintr-un teanc. Trebuie sa se grabeasca, sa dispara pina nu apare Berila… Indeasa teancurile intr-un sac, il leaga la gura si-l baga in alt sac si-l leaga si pe asta. Cinci saci bagati unul in altul, sa nu prinda banii igrasie si sa bata scindurile la loc in cuie, sa nu se vada ca a umblat cineva, desi e greu de presupus ca, asezindu-se in pat, Berila sa nu simta la sale si la spinare gaura din gestiune… Va trebui sa fuga din Frasineni, ar fi cel mai bine chiar inainte sa ajunga Berila acasa. S-o ia inapoi pe traseul pe care l-a adus Doinita incoace acum trei saptamini si ceva. Trebuie ca d-aia a si intirziat atita, pentru treaba asta, dar e o ora cind n-ai avea decit s-o iei pe jos, Diavole, mos Craciun cu sacu-n spate a pornit-o prin nameti ca sa duca daruri multe la fetite si baieti. Ba mai cuminte ar fi s-astepti pina miine dimineata la cinci, cind trece rata spre Combinat. Lasi fetitele dormind si pleci, fugi cu sacul cu daruri, n-ai nimic de impartit cu nimeni, ne-am terminat treburile, gata, l-am bagat in pamint pe taticu Trencu, s-a-nchis pravalia, ne ducem fiecare pe la casele cui ne are. Bate la loc scindurile-n cuie si trage purcoiul de trente la loc peste ele. Berila o sa gaseasca totul in buna regula. Cel putin pina miine dimineata o sa doarma linistit.
Stie sa lucreze pe intuneric. Dintotdeauna a stiut, dar n-ar fi trebuit sa bata cuie, Diavole, vezi ca la asta nu te-ai gindit. Cind apuca sacul si da s-o ia spre chepeng sa urce la etaj, sa iasa pe unde a intrat, aude usa descuindu-se. Da-bineinteles c-a venit jupinul acasa, disperat si pus pe rele. Acuma insa, nici sa fuga fara sa rezolve nu se face. Cu sacul in mina stinga si securea in dreapta se retrage si ramine intr-un colt intunecat al holului fara bec, de unde vede tot ce se intimpla in camera. Nu-i chiar de mirare ca Berila n-aprinde nici el lumina. Vede si el in intuneric, desigur, stie ca i-a intrat cineva in casa si i-a umblat la comoara. Diavolul il vede ca umbra unei capite de fin apropiindu-se. N-ar fi mare lucru sa stie unde s-a ascuns si uite-l tisnind, repezindu-se ca un mistret cu o furca intinsa ca o sulita, tintind cu coltii gitul lui Robert, care eschiveaza in ultimul moment, se apleaca si se ridica izbindu-l de jos in sus cu muchea securii in timpla, retinut, nu sa-l omoare, ci doar sa-l calmeze cit de cit. Te-a mincat in cur, jupine, in loc sa fi stat la pomana sa-ti tihneasca. Se clatina cu genunchii tremurindu-i, inmuindu-se. Geme inclestind miinile pe coada furcii, nadejdea si salvarea lui. Nu vrea sa cada, nu-l lasa, Diavole, sa se chinuie. Il mai pocneste o data, tot cu muchea, tot retinut, dar de asta data indeajuns de tare ca sa i se taie picioarele si sa buseasca zguduind podeaua. Mai aprinde un bat de chibrit si-i lumineaza fata ca o piftie imblanita dind sa se inmoaie si sa se scurga, cu ochi goi si urme de singe in parul de pe frunte, pe care le sterge apasat cu coltul unui sac de rafie. Degetele Diavolului mingiie blana mistretului rece asudata si pleoapele, inchizind ochii, repetind gesturile unui ritual indelung exersat, mama lui l-a facut cu un mistret omorit de un boier calare pe un armasar argintiu. Fata batrina a Omului Mistret e linistita si impacata, cufundata intr-un somn dulce. Asculta-l, Diavole, parca nu mai sufla, dar n-ar fi mare lucru sa te inseli, sa se trezeasca precum tusa Dora, ma rog, e-n regula. Greul n-a trecut, abia incepe. Daca se trezeste, se trezeste omul in patul lui, iar daca a murit, tot in patul lui se cuvine. Il ia de picioare si-l trage spre pat pe intuneric spre behaitul oilor si cotcodacitul puilor de gaina care par sa-si jeleasca stapinul. Morti de carat, toata viata ai sa cari la morti, isi spune, punindu-si parca la cale blestemul. Il aburca in pat pe bucati. Intii picioarele si pe urma umerii si capul, bagindu-se sub el si icnind ca sub o caruta cazuta in sant. Pune trentele peste el. Daca i s-o face sa se trezeasca, precis o sa se-ntoarca inapoi in moarte descoperindu-se pe scindura goala, jefuit de agoniseala lui. Si daca ar ramine aici pina miine dimineata la cinci cind trece autobuzul… Mai e destul pina atunci, iar lipsa lui le-ar ingrijora pe Doinita si Lentica si ar porni sa-l caute. Alta complicatie, trebuie sa se fereasca si de ele. O sa se intoarca la pomana, o sa ascunda sacul si o sa plece miine dimineata. O sa dispara pe veci din viata lor, cind le-o fi somnul mai dulce.
Urca iarasi la etaj si coboara cu sacul pe scara. Pune scara la locul ei in spatele grajdului. Iese in sosea si o ia la vale. Pe drum parca ar simti greutatea sacului, Diavole, atitia bani, atitia bani si in sfirsit batatura lui Trencu. Se duce la grajd si ascunde sacul in Magazia de Alimente, taicule, sa fie primit, mi-ai purtat noroc, pina miine dimineata la cinci mai e putin.
CARTEA
Tribulatiile lui Robert zis Diavolul, un tinar fara scrupule, care ascunde sub un chip angelic, un suflet demonic, traverseaza zonele cele mai obscure ale societatii romanesti din anii de glorie ai socialismului biruitor. Intr-o lume scapata de sub control, in care, sub imperiul instinctelor primare, se incalca cu salbaticie toate legile si tabuurile, domnesc sexul dezlantuit impreuna cu furtul si crima abominabila. Cele mai murdare pulsiuni se materializeaza, barierele cad, toate dorintele si poftele se implinesc pe tarimul Ingerului incalecat, tarimul tuturor posibilitatilor.
Intr-o naratiune de o robustete faulkneriana, Radu Aldulescu pune in scena primul spectacol dintr-o lunga serie care va continua, cu frenezie si cinism, in prezentul imediat.
AUTORUL
Radu Aldulescu a debutat in 1993, la Editura Albatros, cu romanul Sonata pentru acordeon, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania. A mai publicat romanele: Amantul Colivaresei (editia I, Editura Nemira, 1996; editia a II-a, Editura Cartea Romaneasca, 2006); Ingerul incalecat (Editura Phoenix, 1997); Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare (editia I, Editura Nemira, 1998; editia a II-a, Editura Cartea Romaneasca, 2007); Proorocii Ierusalimului (editia I, Editura Publicatiilor pentru Strainatate, 2004; editia a II-a, Editura Corint, 2006; editia a III-a, Editura Cartea Romaneasca, 2009; e-book, 2011); Mirii nemuririi (Editura Cartea Romaneasca, 2006). In anul 2009, raspunde provocarii unei mame disperate si scrie, dupa o atenta documentare, tulburatorul roman-verite Ana-Maria si ingerii (Editura Cartea Romaneasca, 2010). A scris scenariul filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obtinut Marele Premiu al juriului la Festivalul de la Venetia.
Galerie foto
