In Cealalta fata…, Mihai Zamfir propunea lectura unor clasici sau a unor “minori” in cheie noua, dupa matrice imprevizibile. Poate de acolo i-a ramas imprimata eticheta de “alternativ” care se potriveste insa prea putin inceputului istoriei sale literare intitulate: Scurta istorie. Panorama alternativa a literaturii romane (primul volum, pina la simbolisti, inclusiv). “Alternativul” (cu toate sensurile clasice de imprevizibil, controversat, pe linga canon, subteran etc.) nu prea-si are rostul intr-o colectie de medalioane si studii despre secolul al XIX-lea literar romanesc (zona pe care autorul o stapineste total si despre care a scris studii de referinta). Singura farima alternativa pe care am putut-o descoperi a fost tocmai lipsa de morga si de pretentii in scrierea unei istorii literare. E alternativa daca ne uitam la ce vilva a facut Istoria lui Manolescu, un turnesol straniu care a pus in evidenta concomitent anacronia proiectului calinescian si anacronia cititorilor de critica literara de la noi. Zamfir e extrem de clar intr-o declaratie de intentie imprimata pe coperta: “Fara divagatii inutile, fara traditionalul aparat de istorie literara, capitolele cartii vor sa sintetizeze in cit mai putine pagini adevarurile esentiale despre literatura”. Exact asta si face, fara sa se abata de la program, fara orgolii inutile si fara ambitii de restabilire a canonului.
Zamfir exceleaza in datul cordial peste nas unora dintre traditiile criticii literare
Calitatea suprema este didactica. Zamfir prezinta fara floricele inutile o perioada privita de obicei ca un puzzle de grupuri (pasoptisti, junimisti, simbolisti) care se predau la gramada la scoala. Ambitia secreta a criticului ramine identificarea unei scheme (sau mai curind amprente) stilistice esentiale in diverse curente sau in opera unor autori. Este fidel fotografiei estetice perfecte, desi ar avea armele teoretice sau istorice de a aborda mult mai ambitios complicatele personaje ale secolului al XVIII-lea – este cam singurul cercetator de la noi care ar dispune de posibilitatile unor Paul Cornea sau Zigu Ornea de a patrunde epoca, dar care renunta la tot pentru teologia estetica. Aici e si pacatul cartii, ca nu reuseste sa-i scoata (cu exceptia, fireste, a unora dintre clasici) din imaginea pietrificata de copii ingenui ai secolului al XIX-lea. Cind ataci strict estetic opera unui Bolintineanu sau a unui Heliade-Radulescu sau Alecsandri, inevitabil se pierde ceva. Contextualizarea istorica, politica este mai mult decit necesara. Zamfir o considera inutila: nu total, in unele portrete de scriitor, spre binele cartii.
Unde exceleaza Zamfir este in datul cordial peste nas unora dintre traditiile criticii literare. Vine cu argumente scurte si zdrobitoare, cu narativizari biografice accelerate si rupe traditii indelungate de preamarire a unor autori sau nedreptatire a altora. Nu lipsesc ironia si umorul subtil. Despre Heliade-Radulescu scrie el insusi ca a fost si un caz clinic de megalomanie, dar reteaza scurt si risul maiorescian la adresa scriitorului muntean, un ris mai mult teribilist decit justificat. Identifica cu acuratete micul, dar importantul aport al lui Carlova, insa nu uita sa adauge hitru un scurt portret al unui poet moldovean (Hrisoverghi), tot un “geniu” tinar mort la 25 de ani. Ghinionul sau teribil a fost ca locul mortii geniului in literatura romana fusese ocupat de Carlova cu putin timp inainte si oricit s-au straduit moldovenii sa-l plaseze pe eroul lor genialoid in locul munteanului, n-au reusit. Bolintineanu beneficiaza de cel mai util (pentru cititori) portret, pentru ca Zamfir pune ingenios in balanta reusitele certe ale poeziei sale, cu biografia infestata de aspiratiile autorului. Bolintineanu capata accidental o aura de proscris sau de cenzurat, el nefiind in realitate niciodata supus vreunui tratament dur – plecarile in Vest sint voluntare, nu au nici o relevanta in plan politic. Dar poetului ii convine de minune aura, se proiecteaza imediat in familia unui Balcescu. Tocmai automistificarea aceasta in cheie inalt romantica (poetul proscris, morbid etc.) este si mecanismul care se reproduce stilistic si tematic la nesfirsit: amestecul de gotic cu levantin.
Nu m-as mira de altfel ca aceste observatii sa se concretizeze mai tirziu intr-un studio aprofundat, Zamfir avind clar o tendinta catre deconspirare: ii place sa descrie atent cum isi fabrica intelectualii si scriitorii propria aura, fortati fie de traditie, fie de propriile pulsiuni sau de constringeri pragmatice. De altfel, un studiu despre victimizare si autoeroizare in cultura romana este mai mult decit necesar. Un text excelent este acela despre Hasdeu in care ii desfiinteaza acestuia tot esafodajul de gigant si maret savant, scriitor etc. Zamfir arata cit de tare e pina la urma si provincialismul publicului roman in unele epoci, public care se lasa frecvent furat de prestidigitatii culturale. Hasdeu este prezentat ca un regizor al propriei cariere: multa cultura inghitita de-a valma doar pentru epatare, dar rezultate minime (literatura slaba, proiecte savante infestate de retorica, rareori salvate de intuitii vitale, un soi de protocronist inainte de vreme). Controversa din epoca in jurul textului Duduca Mamuca (procesul intentat de oficialitati) “i-a venit lui Hasdeu ca o manusa si l-a facut probabil fericit luni la rind”, noteaza ironic criticul. Tiparul savantului venit din strainataturi sa dea lectii provincialului public romanesc pentru propria afirmare este aplicat de Zamfir si lui Gherea, chestiune care merge pina la un punct. Pina la urma, orbirea estetica a lui Gherea a fost compensata de texte trainice in alte zone. Dar asta e alta discutie.
O suita de texte scrise cristalin, cu zone foarte utile didactic
Interesanta este plasarea in acelasi capitol, in oglinda, a doi scriitori: Alecsandri si Filimon. Unul, fiul de boier rasfatat de parinti si de soarta. Celalalt, cintaretul bisericesc si functionarul sarac care n-a scos niciodata nasul din mahalaua lui bucuresteana. Alaturarea este justificata doar prin faptul ca amindoi au fost niste singulari. Ar mai fi un motiv neenuntat de critic: sadismul comparatiei. Alecsandri, cistigatorul total, versus Filimon, cel care murea cind Alecsandri incepea sa se reinventeze si care n-a cunoscut glorie decit postuma. Zamfir noteaza tot timpul aceste crude ironii ale istoriei literare. De aceea nu evita nici comparatia Macedonski-Eminescu. Desi e o abordare deja cliseizata, Zamfir pare sa ne spuna ca, daca tot vrem sa raminem in cliseu si sa tot repetam episodul cu Macedonski urindu-l pe Eminescu – macar s-o facem cum trebuie. Asa ca descrie momentul mai putin cunoscut in care amindoi poetii s-au aflat in acelasi timp la studii la Viena. Unul avea sa fie fascinat de cultura germana, celalalt avea sa fuga rapid spre sud, in Italia, neputindu-se adapta. Eminescu deja exploda ca poet in acea perioada. Macedonski a trebuit sa mai astepte douazeci de ani. Zamfir stie sa-l aseze pe acesta din urma unde-i e locul, adica foarte sus, linga Eminescu. Personalitatea poetului l-a facut urit de mai toata lumea, dar ce a iesit de la “Literatorul” a fost de fapt filonul cel mai puternic al poeziei romanesti moderne.
Iubitorul de istorie literara priveste de obicei la capitolele despre cei mari pentru a vedea “noua abordare”. Exercitiu inutil. Mai mereu istoriile literare supara si isi fac reclama prin departamentul “contemporani” si plictisesc la capitolul “clasici”. Zamfir discuta la Eminescu aceeasi teza vesnic pusa in actualitate a postumelor si antumelor vazute de Negoitescu; si e de parere ca postumele ar trebui amestecate cu antumele si redate in ordine cronologica (abordarea Petru Cretia). Lui Zamfir ii place sa faca parafraze sau sa pastiseze uneori stilul calinescian. In unele cazuri ii iese, in altele rezultatul este cel putin bizar: “Pentru prima oara un geniu poetic siluia limba romana metodic si de nenumarate ori, spre incintarea finala a acesteia”.
Mihai Zamfir stie sa aprecieze cum se cuvine o sinucidere executata dupa toate regulile unui dandysm autentic: “Prin acest gest, de mare curaj, dar si de mare egoism, viata lui Odobescu s-a dovedit intr-adevar, pina la capat, rotunda si armonioasa”. Finalul textului despre Odobescu nu e asta. E unul senin-cinic: criticul spune ca nu-i mai ia in considerare corespondenta lui Odobescu pentru ca daca ar face asta cu toti autorii, “numarul marilor scriitori sau macar al scriitorilor buni s-ar tripla instantaneu”…
Cartea de istorie literara a lui Mihai Zamfir are un merit important: este o suita de texte scrise cristalin, cu zone foarte utile didactic (o vad ca pe o carte obligatorie si in biblioteca studentilor la Litere, dar si a elevilor cu ambitii la proba de romana din BAC) si cu momente de punere la punct binevenite (un capitol excelent despre “umflarea” lui Octavian Goga si ironizarea criticilor mari – Calinescu, Vianu – care au participat la asta sau o concisa si precisa panorama a scurtei mode “socialiste” debutate de Gherea). Cind un tip cu eruditia lui Zamfir scrie simplu trebuie profitat. Chiar si cind se complace in puful comod al locurilor comune ale criticii estetizante doar pentru a plasa ici-colo cite o observatie importanta.
Mihai Zamfir, Scurta istorie. Panorama alternativa a literaturii romane,
colectia “Critica si istorie literara”, Editura Cartea Romaneasca, 2011
Galerie foto
