Cred insa ca partea literara e mai bine conturata. Hanna Bota parcurge intr-un timp relativ scurt drumul scriitorului “aventurier” plecat in cautarea marii descoperiri. Nu stiu daca Vanuatu a fost marea descoperire, chiar daca itinerariul romancei reprezinta o premiera, dar timpul trait in colibele din Vanuatu a fost bine surprins in jurnalul de calatorie, un amestec de proza si eseu, adesea cu accente poetice. Nu stam noi prea bine la capitolul diaristica, insa cartea aceasta este un jurnal unic, trait intens si apoi povestit.
De multe ori calatorul pleaca la drum cu anumite ginduri, idei, asteptari si se intoarce cu altele. “As fi vrut ca, scriind despre ei, triburile uitate de vreme in muntii vulcanici ai insulelor Pacificului, sa scriu despre fiorosii planetei noastre, dar i-am descoperit inocenti si blinzi… In acelasi timp, m-am descoperit iubindu-i…”, scrie Hanna Bota in Ultimul canibal.
Jurnalul descrie impactul unei societati tribale asupra femeii occidentale, intilnirea cu “omul vechi”, practicant al riturilor stravechi, cu tatuaje simbolice, cu frunze in loc de haine, care se inchina la pietre sfinte si, in acelasi timp, “omul nou”, aflat inca pe drumul civilizarii.
In Jurnalul Hannei Bota, intilnirea dintre omul tribal si omul civilizatiei moderne creeaza cadrul unei discutii despre identitate si alteritate. Bastinasul din Vanuatu nu poate sa se desprinda de familie si sa traiasca de unul singur, asa cum traieste omul occidental. Bastinasii traiesc cu totii impreuna, pentru ca doar astfel pot avea loc ceremoniile, sarbatorile si riturile. Ei nu se pot muta dintr-un loc in altul, asa cum facem noi, ci traiesc doar pe terenul mostenit. Acesta e destinul lor: “mutind terenul si-ar muta fiinta”.
Cel mai important mesaj pe care-l transmite Hanna Bota prin cartea sa este urmatorul: “Un om singur e unul inexistent”.
Hanna Bota,
Ultimul canibal. Jurnal de antropolog,
Editura Cartea Romaneasca, 2011, 34.95 lei