Am fost intr-o lume nou-foarte veche, noua pentru ca bastinasii de-acolo sint cei care au parcurs cel mai scurt drum in procesul civilizarii, sint inca “proaspeti” in ceea ce priveste contactul cu noi, cu educatia, informatia, tehnologia (ma refer la societatile din satele traditionale, inchinatori ai religiilor tribale), dar sint vechi in ceea ce priveste arhaismul vietii, primitivismul in care traiesc, conceptele despre viata, fara ginduri in ceea ce priveste viitorul si planificarile privind ziua de miine, traind simplu, pentru azi, in coliba de bambus, linga focul in care-si coc produsele. Dar in naivitatea lor sint extrem de binevoitori, de grijulii pentru binele celuilalt, atenti fata de nevoile clanului, ale familiei.
Ce a cistigat cercetatorul Hanna Bota din aceasta calatorie?
Pe linga o traire unica, pe linga experienta locuirii printre ei, a identificarii – pe cit a fost posibil – empatic vorbind – cu felul lor de a percepe viata, vazind bucuria lor de viata, multumirea fata de ceea ce au si traiesc, am reflectat la cele doua moduri de a petrece viata: continua noastra alergare contra cronometru, frustrarile pe care le traim pentru ca nu avem destul, material sau profesional vorbind, vizavi de implinirea lor in lucruri mult mai simple, dar uneori mai valoroase, ca relatiile, binele celui de alaturi care garanteaza binele propriu etc.
Ce e bine si ce e rau in devenirea noastra? Ati gasit raspunsul in Vanuatu?
Daca am gasit un raspuns pentru mine insami, nu ma incumet sa rostesc o solutie, ci as sublinia ca noi am gresit pierzind pe traseul grabei puterea de a da timp pentru lucruri care hranesc sufletul, nu doar confortul si imaginea vinata in ochii altora; ca am renuntat la niste valori care presupun efort in a le dobindi pentru ca facilitatile tehnologice au indus credinta ca e valoros doar ce se obtine repede si fara efort sustinut, investind emotional, intelectual si spiritual, ca vrem rezultate imediate, iar tehnologia ne-a furat si relatiile directe, interpunindu-se intre tot ce parea ca mai avem, familie, prieteni, nemaivorbind de alienarea societatii noastre vestice privind raportarea fata de transcendent. Deoarece nimic nu mai este sacru, nici “riturile” noastre nu mai au baza, nu mai sint de urmat, poate fi calcat totul in picioare, de acolo ni se trage insingurarea. Cu cit mergem mai spre vest, cu atit e mai evident individualismul.