Regele Mihai I de Romania are o identitate pe care nu i-o construiesc ziarele, ci istoria. Si nu e vorba doar despre identitatea sa, ci despre una creata odata cu aparitia Romaniei moderne si dezvoltata de-a lungul evolutiei ei, pina in fatidicul sfirsit de 1947. Cu privire la demnitatea Regelui, apoi, e inutila orice pledoarie – iar asta in ciuda multora pe care urmarile manipularii intru aparitia “omului nou” ii fac sa priveasca lucrurile sub forta cliseelor distructive. Demnitate si identitate. Au rasunat cu totul altfel cuvintele astea in ziua de 25 octombrie 2011, nu-i asa?
Din pacate, in intrebarea asta retorica, problema o gasim in verbul “a rasuna”. Chiar daca reluate la televiziuni, chiar daca ornate cu sensuri, ele n-au avut o forta mai mare decit aceea a unui sunet de clopot izolat, care nu poate chema lumea la biserica, intrucit nu se transforma intr-un dangat prelung, usor identificabil. Cuvintele au rasunat o data, fie si intr-o sedinta solemna de Parlament, si deja s-au sters. Regele Mihai I de Romania, caruia “i s-a acordat o onoare”, cum s-au repezit sa constate, aberant, unii politicieni, a vorbit o data despre identitate si demnitate, apoi s-a retras pentru a-si ingriji si a-si inmulti cei 90 de ani de istorie.
Noi l-am ascultat pe Regele republicii noastre si am inteles, pret de citeva minute, poate chiar de citeva zile datorita comentatorilor, sensul adevarat al cuvintelor cele mai pregnante din discursul rostit in fata Parlamentului. Apoi, preluate de politicieni, aceste doua cuvinte si-au pierdut atmosfera, s-au dezumflat precum un balon, revenind acolo unde au stat, indiferente, in ultimii saizeci de ani si mai bine. In dictionare, adica, in acele carti groase pe care ne prefacem ca le deschidem doar cind vrem sa ne exprimam revolta fata de explicarea sensului peiorativ ale unor cuvinte precum “tigan” sau “jidan”. Doar in momentul acela vuim de “demnitate” si de “identitate” pe forumuri, pe la televiziuni, prin tramvaie si pe terase, fara sa mai rasfoim foile pe la litera “d” sau pe la litera “i”, caci e prea greu. Si inutil. Noi aveam identitatea noastra, avem demnitatea noastra.
Cine ramine deci pentru a ne repeta cuvintele cu pricina intr-un mod in care nu doar sa sune, ci sa rasune? Sa le auzim o singura data rostite asa a fost important, dar intristator de putin. Sa le auzim o singura data rostite asa ne-a facut sa ciulim urechile si-atit. 25 octombrie 2011 si zilele din jurul ei au insemnat, probabil nici nu ne dam prea bine seama de asta, o oaza extrem de rara intr-un desert de peste saizeci de ani in care “mindria de a fi roman”, sintagma asta batatorita si golita de spirit, s-a apropiat de-o anume realitate. Un spirit national nu se reconstruieste insa prin descoperirea disperata a unor oaze, prin sorbirea unei picaturi de apa, urmata de revenirea in acelasi desert, pentru a ne continua drumul spre nicaieri.
Oricit le-ar fi de greu sa accepte celor care vad monarhia ca o intoarcere spre trecut, pentru irigarea desertului despre care vorbeam cu demnitate si identitate, aceasta institutie s-ar transforma intr-un reper adevarat. Sigur ca intr-o tara in care nu doar presedintii, nu doar politicienii de rind, dar si jurnalistii sau oamenii din asa-zisa societate civila se tem sa abordeze subiectul monarhiei, de parca umbrele celor care au creat si impus totalitarismul comunist inca ar avea forta de a ne stringe de beregata, e riscant sa speri public fie si macar intr-o discutie pe aceasta tema.
Poti spera insa, daca nu la identitate si demnitate, macar la decenta. E ceva mai usor de gasit in noi insine, pentru ca ea s-a invatat, in general, in cei sapte ani de-acasa, dincolo de orice sistem politic caruia am avut a-i face fata. Iar decenta din noi ne-ar putea obliga sa meditam asupra valorilor monarhiei fara ura si fara a ne lasa subjugati de cliseele impuse. Obligindu-ne la asta, ne-ar putea face sa intelegem macar faptul ca, intr-o tara in care Regelui nu i s-ar face doar “onoarea” de a fi invitat in Parlament cu ocazia unei aniversari, ci am avea ocazia sa-l ascultam mai des, am putea si auzi mult mai des cuvinte precum “demnitate” si “identitate”.
Le-am putea auzi rasunind, vreau sa zic. Si, alaturi de noi, le-ar auzi in acelasi mod copiii nostri. De la care am imprumutat Romania si carora nu doar ca am avea obligatia morala, dar ne-am si dori sa le-o inapoiem pentru a trai in ea cu mindrie. Caci, in general, orice parinte si-ar dori ca urmasii lui sa se bucure de ceea ce lui i-a lipsit.