Din pacate, felul in care judecam o activitate sau o profesie – adica preconceptiile legate de ea – ne influenteaza felul in care o practicam. Concret, daca vedem in tranzactiile comerciale un prilej de inselatorie, atunci cind le facem noi insine, fie sintem inclinati sa ii suspectam pe parteneri de inselatorie, fie incercam noi insine sa-i inselam pe ceilalti. Doar asta e regula jocului, nu?
Nici perioada comunista nu ne-a ajutat prea mult la mentinerea simtului comertului – atit cit il vom fi avut. Traditionalii comercianti armeni, turci sau evrei au disparut si s-a instalat sistemul comertului socialist, in care, nu dupa mult timp, gestionarul, librarul sau orice alt gen de vinzator s-a transformat, dintr-un prestator de servicii pentru client, intr-un senior al acestuia. El controla distributia de carne, brinza, ulei sau carti si orice gest de nesupunere sau obraznicie al cumparatorului era pedepsit.
Comertul postcomunist a pastrat multe din tarele acestea – unele endemice, altele doar dobindite. Asa se face ca in Romania ajungi sa gasesti nu doar produse la preturi mai mari decit in tari din Europa Occidentala, ci si niste practici pe care abia daca le poti numi comerciale, si asta doar pentru ca sint legate de vinzari si cumparari.
Acum vreo zece ani Alina si cu mine am inceput sa ne cautam un apartament si, proaspat veniti din America, am descoperit straniile comportamente ale agentiilor imobiliare de la noi. A existat, desigur, o agentie care a vrut sa ne traga o teapa neaosa cind a incercat sa ne vinda un apartament ipotecat – “dar nu-i nici o problema”, ne-a asigurat agenta imobiliara, “ne dati banii, vinzatorul achita ipoteca si preluati apartamentul”. Ulterior am aflat ca ipoteca fusese “mostenita” de la un ins care murise recent, cu un cutit in piept, pe un pod peste Bega.
Dar asta intra cumva in regula jocului: faci afaceri in Romania, asa ca e normal sa incerce cineva sa te traga pe sfoara. Mai tare ne-a socat un alt agent imobiliar, de la o alta firma, caci acesta, cind a auzit ce suma aveam noi de oferit pentru un apartament cu doua camere, ne-a ris in nas (la propriu) si ne-a declarat ironic: “Pai, daca gasesc asa o castana, credeti ca va vind voua apartamentul? Il cumpar eu cu banii jos si il vind dup-aia, cu doua-trei mii de euro in plus!” Omul ne-a spus asta de la obraz tocmai noua, celor doi oameni cu care voia sa incheie o tranzactie. Nu stiu daca voia sa ne cistige astfel increderea, dar daca da, n-a reusit.
Un alt exemplu, cu un alt negustor – de data asta un chioscar oarecare din Iasi. Alina voia sa isi cumpere o sticla de apa minerala pentru tren si ii intinde omului prin ferestruica de la chiosc o hirtie de o suta de lei. Omul se uita la bancnota, se uita la ea si zice:
— N-am apa minerala.
— Pai, uite, aveti acolo! arata Alina binevoitoare spre raft. Sticlele alea de doi litri.
Sictirit, omul zice:
— Aia-i trei lei.
— Da, din aia! aproba Alina. Dati-mi una.
Omul se uita iar la bancnota de o suta din mina Alinei si ii bate obrazul, ofensat. Adicatelea clienta voia sa schimbe o bancnota de o suta de lei cumparind un fleac in valoare de trei lei. Asa ceva era jignitor. Mai bine nu vinde decit sa se lase fraierit in halul asta.