Ca un spectator implicat am reactionat si la lectura recentului roman al lui Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, care m-a entuziasmat. Pentru ca utilizeaza marioneta ca metafora de structurare a epicului. In al doilea rind, pentru ca pe parcurs autorul insereaza elemente specifice acestei lumi extraordinare a inanimatului adus la viata prin gratia artistului. In al treilea rind, pentru ca fresca istorica realizata, e vorba de perioada antebelica si de cumplitii ani ai sovietizarii si proletcultismului, e pe cit de autentica, de sfisietoare, pe atit de ironica. In al patrulea rind, pentru ca lucrarea e perfect arhitecturata, documentata, originala, foarte bine scrisa, dovedind deopotriva capacitatea de cuprindere a romancierului si aptitudinea de a surprinde detaliul. De a zugravi, adica, istoria mare, romaneasca si europeana, prin aditionarea istoriilor mici, biografice. As putea continua cu seria argumentelor, dar ar fi doar o insiruire banala ce nu surprinde suficient calitatile cartii.
Cuceritoare e maniera in care LDT ilustreaza forta constructoare a povestii, posibilitatea naratiunii de a crea lumi, de a salva oameni (inca de la Seherezada incoace), practicind-o impecabil. Istoria lui Matei Brunul, marionetistul candid pe care istoria mare il absoarbe in virtejul ei, transformindu-l la rindu-i in marioneta, e imaginata cu inteligenta literara, cu o stiinta a dozajului care te tine prins pina la ultima pagina. Romanul acesta e si foarte teatral, se etaleaza secventa cu secventa, nu liniar, ci prin reveniri, intr-o urzeala incrucisata, perfect logica, in care crescendoul e strunit de autor cu mina ferma. In asa fel incit nu poti anticipa directia imprimata cursului vietilor fictionale ale lui Bruno, Eliza, Bojin si ale celorlalti, ori daca o intrevezi, autorul te surprinde, propunind cu totul altceva.
Umorul lui Teodorovici e rafinat, amar, profund
Matei Brunul are insusiri ce tin de teatralitate nu numai pentru ca face trimiteri directe la arta teatrului, ci si pentru ca personajele sale sint pregnante, iar situatiile in care se afla, surprinzatoare. Semantica marionetei-papusii cu fire e expandata benefic de LDT. Tema “marelui papusar”, agnostic ori divin, a fost frecventata in literatura, dar nu despre asta vorbeste LDT. Pentru eroul titular marioneta e simbolul libertatii, unul contagios, caci li se transmite si altora; magia acestui gen de creatie, care inseamna sa animi prin daruire, e utilizata ca resursa de supravietuire. Faptul ca tovarasul Bojin se lasa sensibilizat de repetitiile de la Teatrul de Papusi de Stat, ca detinutii politic sint atinsi sufleteste de fragmente din Ramayana, ca Eliza il preia pe Vasilache ca pe o stafeta, ducindu-l “dincolo” sint argumente solide. Papusa ca alter ego, raporturile dintre minuitor si minuit vertebreaza lucrarea, aducindu-i sporul de inedit. Sint paragrafe, uneori pagini intregi despre “aratarile alea cu sfori”, despre arta teatrului, acest tip efemer de “munca murind odata cu fiecare reprezentatie”, despre puterea artei. Fragmentul animarii marionetei construita clandestin de gardianul Zacornea, de pilda, mizeaza pe capacitatea de visare, de detasare de o realitate feroce si de fuga, temporara, intr-o lume a iluziei catarctice. Cei din bransa stiu ca marioneta e cea mai dificila dintre papusi. Marionetistul isi transfera harul fragmentelor de lemn, de regula de tei (esenta rezistenta, usor de sculptat), de modestie, caci atentia privitorilor se focalizeaza asupra personajului ce capata vitalitate prin miscarea firelor.
Marionetistii de geniu duc arta la desavirsire, animindu-si personajele cu atita pricepere incit dau impresia ca sint reale. Nu orice text se potriveste acestui gen de animatie, eleganta marionetei pretindu-se la textele cu un tempo precis al actiunii si cu lirism. Romanul lui LDT e adecvat: conjuga fluiditatea, curgerea asezata, cu lirismul tragic, mocnit. Iar in stratul secund, dai de un comic virat spre ironic; e registrul in care sint portretizate falsitatea comunismului, entuziasmul contrafacut, in care sint prezentate cele doua tipuri de adevaruri ale lui Bojin ori e facuta descrierea istorica a Iasului. Umorul lui Teodorovici e rafinat, amar, profund, condimentind epicul, subliniind complexitatea realitatii fictionale descrise.