Prima ta expozitie personala in regiunea pariziana, la Centrul de arta contemporana de la Ivry-sur-Seine (CREDAC), deschisa pe 16 septembrie, a stirnit o avalansa de ecouri in presa franceza si intre critici. Toata lumea vorbeste despre “More Cheeks than Slaps” ca despre o expozitie eveniment, de vazut obligatoriu. Ce inseamna acest titlu misterios, care rastalmaceste un citat biblic si care intriga?
E o referinta la un pasaj foarte important din Biblie, cel in care se cere ca, dupa ce primesti o palma, sa intinzi si celalalt obraz – Luca 6:29. Eu spun: “Mai multi obraji, mai putine palme”. Instalatia cu acelasi titlu e formata din cuvinte fluorescente, scrise invers cu tuburi de neon pe un perete, a caror descifrare corecta se face gratie reflexiei intr-o oglinda. E un fel radical de a privi lumea. Avem permanent parte de un exces de rautate, in viata si in mass media. Excesul de bunatate e provocarea mea la toata aceasta lume violenta care pare sa grabeasca vremurile apocaliptice. Iar rastalmacirea cuvintelor biblice e cu atit mai simbolica cu cit lucrarea este prezentata in Franta unde nuantele sint atit de periate si epurate de orice continut spiritual, incit astfel de citate ramin pure formule literare.
Intr-o lucrare de-a ta, un baietel de patru ani declara senin: “I decided not to save the world”/”Am hotarit sa nu salvez lumea”. Fimul video dureaza citeva secunde, tot atitea clipe de stupoare si incintare, de gravitate incredula si de sotie grava… Nici frumusetea, nici artistii si nici macar copiii nu (mai) vor… Cine o sa salveze pina la urma lumea?
Sintem scufundati cu totii in aceasta retorica a nevoii de a salva perpetuu lumea. Traim intr-o lume dominata de conspiratia binelui – e indicat sa fim ecologici, sa fim atenti ce si cum mincam, sa nu pronuntam anumite cuvinte, e o etica ce ni se inoculeaza in permanenta in doze homeopatice. Expozitia mea este un portret al minciunii. Am hotarit sa nu salvez lumea – daca o spune un copil, atunci e pe bune, e un act grav de adevar care da fiori. Alte doua lucrari declina aceeasi tematica a minciunii, a razboiului ales sistematic ca solutie a pacii. “Fishing Fly” e un avion construit din butoaie pentru petrol, cu botul prins intr-un imens cirlig de pescuit. Relicvariul intitulat Fishing Flies inseamna 69 de vignete reprezentind avioane de vinatoare, tancuri etc. – colectia mea din copilarie, de abtibilduri de la gume de mestecat, pe care le-am lucrat cu foita de aur ca pe niste miniaturi medievale. Sint un clin d’oeil la aspectul martial al copilariei. Oamenii lupta pentru pace prin razboi. E o imensa ipocrizie si un nonsens absolut. Cum poti dobindi nonconflictul prin conflict? Nonconflictul e o stare. Sintem antrenati in acest pescuit ipocrit, ne inarmam in numele pacii.
Filmul Tracking Happiness calatoreste deja in toata lumea, e premiat la un festival de scurtmetraje in California, la Tiburon International Film Festival, si inspira o fascinatie stranie la Trienala de la Yokohama, unde e pe afis si pe coperta catalogului general. Sapte femei imbracate in alb sterg fiecare cu o matura urmele de pasi pe nisip ale femeii din fata sa, intr-un dans care se repeta la infinit, ca o mantra. Pentru mine filmul inchipuie, pe durata a 11 minute, un fel de mecanica a puritatii. Cum iti explici enormul succes al lucrarii tale?
Nu-mi explic in totalitate, e o reactie ciudata aceasta adeziune, aceasta fascinatie in fata filmului. Propune un gest simplu, dar atit de incarcat incit probabil ca rezoneaza cu alte date. Ca realizare tehnica a implicat o tehnologie de virf si o logistica destul de complexa, de la castingul cu 30 de persoane la aducerea nisipului alb din Seychelles, filmarea pe pelicula de 16 mm, muzica originala de Adrian Gagiu. Pe platoul de turnaj imi aduc aminte ca era ca un fel de stare de gratie care s-a imprimat tuturor, accentuata de muzica speciala a lui Adrian Gagiu. Dar succesul filmului, receptarea lui ma depasesc. Insa nu tehnica sau costul unei lucrari conteaza in vreun fel, ci mesajul pe care reuseste sa-l transmita. Filmul I Decided Not to Save the World l-am filmat cu un mic aparat foto in tren, mergind de la Oradea la Cluj. Lejeritatea de a trece de la un mediu la altul, de la mijloc sofisticat la unul cotidian e o jubilatie si o libertate atunci cind mesajul e cel care atinge tinta, indiferent de suportul sau.
Imi plac enorm Vertical Attempt sbaiatul care taie firul apei cu foarfecat, precum si I Decided Not to Save the World… Simplitatea lor bulverseaza in sine. Ca niste “fragmente brute” de sens, adica “obiecte” cu semnificatie imediata si nu mediata, pe care tu, ca artist, le-ai decupat din “real”. Mie mi se pare ca arta contemporana e din ce in ce mai opaca, are nevoie de multe pirghii discursive ca sa te atinga cu ceva. Simplitatea si concretul fac parte obligatoriu din profesiunea ta de credinta?
De curind a venit o curatoare de la Tate Modern din Londra sa vada expozitia de la Credac la Ivry sur Seine. Pur si simplu filmul I Decided Not to Save the World a inspirat-o si urmatoarea expozitie organizata de ea la Tate Modern se numeste chiar asa: “I decided not to save the world”. Da, ceea ce ma intereseaza sint imaginile directe, iconice, care te bintuie mult timp dupa aceea. Care te lasa sa le suprapui cu orice, cu sensuri multiple, dar ele ramin ceea ce sint. Nu le vei asocia cu altceva. Se comunica prin ceea ce sint. Filmul Vertical Attempt ramine “baiatul care taie firul apei cu foarfeca” si atit.
Cum ajungi la astfel de imagini “primare”, ireductibile? Exista o tehnica sau sint doar strafulgerari?
Nu exista o tehnica. Necesitatea primeaza. Sa creezi inseamna sa intuiesti care este expresia potrivita pentru mediul potrivit. Ce ar fi iesit daca o imaginam ca pictura sau ca desen? E clar, nu putea sa fie decit un film de o secunda, viu si intuitiv. Intuitia este conditia sine qua non a unei imagini iconice, ireductibile.
Am observat ca in interviuri nu-ti place sa accentuezi faptul ca esti din Romania, te definesti ca artist care traieste si lucreaza pe pamint, ca si cum te-ar exaspera grila de lectura gen “originar din”. Iar jurnalistii sau criticii din Franta nu uita deloc sa spuna ca esti din Romania. Pina la urma, nu asta ne face interesanti unii fata de ceilalti, faptul ca exista un simbure cultural ireductibil care face diferenta specifica?
Imi asum romanitatea in felul meu. De cele mai multe ori jurnalistii exploateaza faptul ca vii din Romania ca pe o nota exotica. Eu le spun: “Lasati asta balta, uitati asta”. Greutatea, gravitatea e in alta parte. Ceea ce conteaza este fondul uman ireductibil. Sigur, nu e inocent faptul ca eu vin din Romania si nu de altundeva, sau ca lucrez si in Franta, si in Romania. Dar nu cred in nationalism, ci in valoarea umana: vii cu ceva ca om, nu ca cetatean al unei tari. In momentul in care ai pus eticheta “originar din” e ca un val care orbeste esenta, nimeni nu mai are energia sau impulsul sa treaca dincolo de aceasta eticheta. Si ce daca sint originar din Romania? Asta nu spune de fapt nimic. O interpretare strafulgeratoare a unei lucrari de-ale mele poate foarte bine avea loc si in absenta acestei informatii. E ceea ce conteaza. Sa stirnesc un astfel de dialog, adica un fel de trezire si a mea, si a celui din fata mea catre o meta-fizica a creatiilor, in sensul a ceea ce e dincolo de fizica, de palpabil, de masurabil sau incadrabil.
Curcubeul tau din sirma ghimpata a amprentelor e o sinteza de antinomii, de tensiuni, de revelatii in cascada, nelinistitoare. Ca un haiku vizual despre corola de minuni a lumii care e din sirma ghimpata de cele mai multe ori, dar ea ramine totusi o corola de minuni. Ce te nelinisteste profund in lumea de azi?
Ceea ce ma nelinisteste profund este camuflajul raului in bine. Pentru mine incertitudinea este un principiu vital. Incertitudinea da amploare vietii, da amploare surprizei si da amploare dragostei. Cultul securitatii exacerbate e un fals mit al fericirii. Sirma ghimpata e un simbol al sigurantei, dar si al biometrizarii vietii noastre. Corpul a devenit limita existentei noastre. Inchisoarea nu mai este lumea, ci insusi corpul uman, identificat in permanenta, supus identificarilor in permanenta. Pentru mine indoiala, dubiul sau incertitudinea este sanatoasa, necesara, confera putere prin detasare si luciditate. E o nevoie naturala de mister. Curcubeul meu e o sirena, un semnal de alarma, nu e un peisaj romantic. Descoperi ca e facut din sirma ghimpata si apoi mai descoperi o data ca sirma ghimpata inseamna amprente digitale. Imi doresc sa provoace un lant de intrebari din care ultima sa fie “De ce? “. Sa te minuneze si atit.
Mircea Cantor esti, cum se spune, pe val: expozitie personala la Credac, Premiul Marcel Duchamp, cronici, interviuri, expozitii si angajamente in Franta si in lume pina in 2013. Nu te sperie acest succes? Cum iti gestionezi celebritatea accelerata? (Sigur, nu e o celebritate subita, ai construit-o in timp, dar e un sezon de virf, totusi.)
Ce mi se intimpla e ca si cum as fi pe o mare, care se tot intinde in jurul meu, cit vezi cu ochii, ceva imens si viu. Exista insa un far. Familia. Chiar asa ii spun Gabrielei, sotia mea: “Tu esti farul meu, stiu unde sa ma intorc”. Al treilea baietel al nostru, Elias, a venit pe lume la Paris cam atunci cind primeam Premiul Marcel Duchamp. E inexprimabil in cuvinte. Pur si simplu taci si te bucuri.
Mircea Cantor a primit la Paris prestigiosul premiu Marcel Duchamp
Artistul Mircea Cantor este laureatul Premiului Marcel Duchamp 2011 care se acorda anual, de 11 editii, celui mai novator artist contemporan din Franta, in cadrul FIAC, prestigios tirg international de arta contemporana, care are loc la Paris intre 20 si 23 octombrie.
Presedintele juriului, Alfred Pacquement, a explicat ca premiul revine artistului roman Mircea Cantor a carui opera, “densa si proteiforma, ia drept pretext fenomene din societate si le transfigureaza in reprezentari profund simbolice”. Lucrarea prezentata de Mircea Cantor in cadrul FIAC 2011 si distinsa de juriu se numeste Fishing Flies. Combinatie simpla si in acelasi timp sofisticata de atitudine poetica si atitudine politica, instalatia premiata e construita din citeva avioane confectionate din canete care par sa fi esuat in cirligele aurite ale unei simbolice plase de prins peste.
Nascut in 1977 in Oradea, Mircea Cantor traieste si lucreaza de zece ani la Paris, fiind distins deja in 2004 cu Premiul Fundatiei Ricard. La editia din 2011 au mai fost nominalizati la Premiul Marcel Duchamp artistii francezi Damien Cabanes, Guillaume Leblon si Samuel Rousseau.
“More Cheeks than Slaps”, prima expozitie personala a lui Mircea Cantor in regiunea pariziana, este deschisa pina pe 18 decembrie la Credac, Centrul de Arta Contemporana din Ivry. Cotidianul “Le Figaro” il desemneaza pe Mircea Cantor drept una din cele o suta de personalitati ale momentului care conteaza in cultura Frantei.