Istoria recenta a Europei a tinut continentul departe de conflicte majore. Sigur, au existat “framintari”, unele cumplite, precum cel din fosta Iugoslavie, dar europeanul de rind nu l-a simtit ca pe-un potential pericol, ci ca pe-o nebunie zonala. In plus, lucrurile au mers cum nu se poate mai bine: spre o uniune a tarilor europene (cine mai sta sa analizeze un viitor care vorbeste subtil despre un suprastat, nu despre un stat european?), in care au fost atrase si statele estice, dupa caderea regimurilor dictatoriale. Razboiul rece, apoi, s-a sfirsit si el. Civilizatia de tip nou, condusa de la Bruxelles si nu numai pe linia multiculturalismului, s-a impus suficient pentru a nu mai permite iresponsabilitati grave.
Privim cel de-al Doilea Razboi Mondial asa cum privim razboaiele din Evul Mediu. Adica drept un conflict purtat de oameni aproape salbatici, necivilizati, din vremuri de mult apuse. Asa ceva n-ar mai fi posibil azi, in noile conditii. Lumea a evoluat, cunostintele si constiintele au evoluat. Ne facem ca nu observam, ori chiar nu observam, ca sintem contemporani cu oameni “care au facut razboiul”. Sau, la limita, cu oameni care au prins ambele razboaie mondiale. Discutind cu ei sau citind ziarele vremii, nu ne va fi greu sa intelegem ca lumea nu era deloc altfel pe-atunci. Ca si in perioada interbelica se gindea aproape identic. Ca oamenii vremii, inca marcati de Marele Razboi, nu credeau in ruptul capului ca un dezastru asemanator s-ar putea repeta. Si inca la cote mai grave, mai “salbatice”. Apoi a venit o criza. Pe ruinele careia s-au aburcat ultranationalistii si nebunii. Iar de-aici pina la razboi pasul a fost mic.
Teama de cuvint, pe care o arata mai-marii Europei, ar trebui sa ne sperie insa mai tare decit cuvintul in sine. Caci rostirea lui la nivel politic ar insemna iresponsabilitate, ceea ce nu e acceptabil. Iar iresponsabilitatea, conform cutumelor noii politici mondiale, e imediat izolata. Teama insa ascunde tocmai responsabilitate. Iar cind o simti la oameni politici responsabili, ar trebui sa te intrebi ce se afla dincolo de ea. Dincolo de ceea ce putem vedea noi “cu ochiul liber” si putem intelege.
Tocita sintagma “butoiul cu pulbere al Europei”, de care se foloseste presa atit de des in ultima vreme, capata noi conotatii cind privim spre Grecia, o tara pe-atit de incontrolabila pe cit o arata si ultima decizie, uluitoare pentru occidentali, a premierului Giorgios Papandreou de a organiza un referendum pe tema acordului european de stergere a unei parti din datoria tarii. Dar Grecia in sine nu e de ajuns. Mai exista Italia. Exista si Spania. Exista nevoia Europei de China. Chiar de Rusia. Exista un tremur ce se poate transforma in cutremur la Bruxelles cind vorbim despre moneda euro. Toate acestea creeaza imprevizibilul general.
Iar imprevizibilul vine mai cu seama din manifestarea popoarelor europene. Caci pe masura ce Europa se zbate sa salveze unele tari pentru a se salva pe sine, popoarele europene manifesta o tot mai crescinda reticenta, ajunsa pe alocuri la limita furiei, fata de constructia europeana care coboara criza la nivelul individului. Si o coboara acut. Mai e de luat apoi in calcul si faptul ca mai toate tarile de pe continent s-au vazut deja in situatia de a lua masuri impotriva intereselor (in special economice) ale individului, pentru a salva statul. Acum, cind dincolo de stat se incearca salvarea conceptului, devenit tot mai urit, de Europa unita, individul e pus la o si mai grea incercare. Si devine imprevizibil.
Ne aflam in primii trei ani de “tulburari” de acest tip. Sau, daca e sa ne gindim strict la Europa, abia in acest an manifestarile crizei mondiale au devenit cu adevarat acute. Comparatia cu perioada interbelica se impune. Caci au fost necesari patru ani de criza, intre 1929 si 1933, pentru ca un om numit Hitler sa ajunga cancelar. Si inca sase ani pina cind…
Conditiile nu sint aceleasi, e adevarat. Dar macar cine-si inchipuie ca mentalitatea s-a schimbat, ca morala e alta, ca pe plan cultural (sau multicultural) ori pe planul civilizatiei lucrurile stau net diferit, macar acela se insala. Din acest punct de vedere, nu cred ca lumea s-a schimbat. Or, cind background–ul e atit de asemanator, intelegi altfel teama care rasufla din cancelariile europene. O intelegi diferit si ti-o asumi. Poate doar asa, poate asumindu-ti-o tu, ca individ, ai baza de la care sa pornesti pentru a contribui la constructia unui altfel de viitor. Unul care sa nu tina cont de prea raspindita vorba ca istoria e ciclica.