– Fragment –
I se oferise o pozitie onorifica la Universitatea din Geneva, unde nu a tinut cursuri, dar si-a imprumutat numele, titlul – Profesor Beard, laureat Nobel – anteturilor, institutiilor, a semnat pentru „initiative“ internationale, a facut parte din comisia regala pentru decernarea fondurilor in stiinte, a vorbit la radio in termeni generali despre Einstein, despre fotoni sau despre mecanica cuantica, a ajutat cu aplicatiile pentru burse, a fost consultant la trei reviste universitare, a scris referate si recenzii, si-a aplecat urechea la birfe, la politica stiintelor, la luarile de pozitie, la asertiunile lipsite de justificare, la infioratorul nationalism, la trucurile unor sume colosale sustrase ministerelor ignorante si birocratilor pentru un nou accelerator de particule sau pentru a inchiria spatiu pentru instrumente pe un nou satelit, a fost prezent la uriasele intruniri din Statele Unite – unsprezece mii de fizicieni la un loc! –, a ascultat doctoranzi explicindu-si cercetarile, a tinut cu minima variatie aceleasi serii de prelegeri despre calculele care au stat la baza Fuziunii Beard-Einstein, in urma careia isi obtinuse premiul si putea oferi, la rindul lui, premii si medalii, putea accepta diplome onorifice sau tine discursuri la cine oficiale si elogii pentru colegii care ieseau la pensie ori erau pe cale sa fie incinerati. Datorita Stockholmului, era o celebritate intr-o lume izolata, supraspecializata, si plutea prin ea de la an la an, oarecum satul de sine insusi, lipsit de alternative. Toata emotia si imprevizibilul se gaseau in viata sa privata. Poate ca era de-ajuns, poate ca realizase tot ce era posibil intr-o singura vara geniala din tineretile sale. Un singur lucru era cert: trecusera doua decenii de cind statuse ultima data asezat in liniste si solitudine ore nesfirsite, cu creionul si caietul de notite in brate, ca sa se gindeasca, ca sa descopere o ipoteza originala, sa se joace cu ea, s-o urmareasca, s-o zgindareasca pina prinde viata. Nu i se mai ivise asemenea ocazie – nu, asta era o scuza jalnica. Ii lipseau vointa, stofa, ii lipsea scinteia. Nu mai avea nici o idee noua.
Dar exista un nou centru de cercetare al guvernului la periferia orasului Reading, in apropierea sectiunii de autostrada din est, cu zgomotul ei strident si in bataia vintului care venea dinspre o fabrica de bere. Centrul trebuia sa se asemene cu Laboratorul National de Energie Regenerabila din Golden, Colorado, in apropiere de Denver, avind aceleasi teluri, dar nici pe departe suprafata sau fondurile de care dispuneau ei. Michael Beard era noul director al centrului, desi munca adevarata o indeplinea un functionar public cu vechime, pe nume Jock Braby. Cladirile administrative, unele dintre ele cu peretii despartitori avind azbest in compozitie, nu erau noi si nici laboratoarele, al caror scop fusese pe vremuri sa testeze materiale nocive din domeniul constructiilor. Noi puteau fi considerate gardul de sirma ghimpata inalt de trei metri si stilpii de beton, cu placute din loc in loc care interziceau trecerea, imprejmuind la intimplare perimetrul Centrului National de Energie Regenerabila fara consimtamintul lui Beard sau al lui Braby. Acestia reprezentasera, dupa cum au aflat in curind, saptesprezece la suta din bugetul total alocat pentru primul an. Un teren mlastinos de vreo douazeci de acri fusese cumparat de la un fermier local, iar lucrarile de asanare se aflau inca in stadiu de proiect.
Beard nu era total sceptic in privinta incalzirii globale. Era doar una dintre problemele de pe lunga lista a necazurilor iminente care formau fundalul emisiunilor de stiri si despre care el citise, deplingindu-le vag si asteptindu-se ca guvernele sa se adune si sa treaca la actiune. Si, de asemenea, stia ca o molecula de dioxid de carbon absoarbe energie in infrarosu si ca omenirea elibera aceste molecule in atmosfera in cantitati considerabile. Dar el, unul, avea alte lucruri la care sa se gindeasca. Si nu era impresionat de unele comentarii isterice care sugerau ca lumea este in „pericol“, ca omenirea se indreapta spre dezastru, orasele de coasta vor disparea sub valuri, recoltele nu vor mai da roade si sute de milioane de refugiati vor da navala dintr-o tara in alta, de pe un continent pe altul, minati de seceta, potopuri, foamete, vijelii, neincetate razboaie pentru resursele din ce in ce mai scazute. Aduceau oarecum cu Vechiul Testament asemenea prevestiri, plagi cu puroi si potop cu broaste, fapt care sugera inclinatia profunda si constanta a omului, reiterata de-a lungul secolelor, de a crede ca traieste in permanenta timpuri apocaliptice, ca moartea lui trebuie sa aiba o legatura urgenta cu sfirsitul lumii, prin urmare, sa capete un sens sau poate doar sa fie mai putin irelevanta. Sfirsitul lumii nu era niciodata promovat la timpul prezent, ca sa i se poata deslusi natura de basm, ci pindea tot timpul imediat dupa colt, iar cind nu avea loc, aparea un nou anunt, o noua data, in curind, la care sa aiba loc. Vechea lume purificata de o incendiara violenta, spalata de singele celor nemintuiti, asa vazusera lucrurile sectele crestine milenariste – moarte necredinciosilor! Si comunistii sovietici – moarte culacilor! Si nazistii, cu vesnica lor himera – moarte evreilor! Si apoi echivalentul cu adevarat democratic, un razboi nuclear care sa stearga lumea – moarte tuturor! Iar cind asta nu s-a intimplat, cind imperiul sovietic s-a autodevorat din cauza contradictiilor interne, in absenta altor motive coplesitoare de ingrijorare in afara de plictiseala, intransigenta saracie globala, instinctul apocaliptic a nascut iarasi un monstru.
Dar Beard era mereu la pinda dupa o pozitie oficiala cu stipendii. Citeva sinecuri pe termen lung tocmai ajunsesera spre final, iar salariul sau de la universitate si banii pe care ii primea pentru prelegeri si aparitii in mass-media nu erau niciodata suficienti. Spre norocul lui, la sfirsitul secolului, guvernul lui Blair dorea sa fie – sau parea sa fie – implicat mai degraba practic decit doar retoric in problema incalzirii globale si anuntase un numar de initiative, printre care se afla si respectivul centru, un institut pentru cercetari de baza care avea nevoie de un muritor in chip de mai-mare al sau, stropit cu pulberea magica a Stockholmului. La nivel politic, fusese instaurat un nou ministru, un ambitios din Manchester cu vocatie populista, mindru de trecutul industrial al orasului sau, care a anuntat intr-o conferinta de presa ca „va scoate la lumina geniul“ poporului britanic, invitindu-l sa-si propuna propriile idei si schite pentru obtinerea „energiei verzi“. In fata camerelor de luat vederi, a promis ca va raspunde fiecarei propuneri. Echipa lui Braby – sase fizicieni doctoranzi prost platiti, gazduiti in patru baraci temporare intr-o mare de noroi – a primit sute de propuneri in mai putin de sase saptamini. Majoritatea erau din partea unor singuratici care se ocupau cu gradinaritul, citeva din partea unor companii care abia se puneau pe picioare, cu logouri energice si „brevet in asteptare“.
In iarna anului 1999, in timpul vizitei sale saptaminale in perimetru, Beard mai arunca cite o privire teancurilor de dosare aranjate pe o masa improvizata. In aceasta avalansa de vise existau cu siguranta laitmotive. Unele dintre propuneri sugerau folosirea apei pe post de combustibil pentru masini si reciclarea emisiilor – a vaporilor de apa, care trebuiau sa ajunga inapoi la motor; altele erau versiuni ale motorului sau ale generatorului electric, a carui energie produsa depasea valorile celei consumate si parea sa functioneze cumva pe baza „energiei de zero“ – energia care se presupunea a fi gasita in spatiu vid – sau ceea ce Beard ar fi numit violari ale Legii lui Lenz. Toate erau variante ale unui mecanism perpetuum mobile. Acesti inventatori autodidacti pareau sa nu fie deloc constienti de lunga istorie a dispozitivelor pe care le propuneau sau cum ar fi ajuns acestea sa distruga, in cazul in care le-ar fi facut pina la urma sa functioneze, intreaga fundatie a fizicii moderne. Inventatorii natiunii se ridicau impotriva primei si celei de-a doua legi a termodinamicii, un zid de plumb masiv. Unul dintre doctoranzi venise cu ideea sa se sorteze propunerile in functie de legile pe care le violau: prima, a doua sau amindoua.
Si mai exista o tema comuna. Unele plicuri nu contineau desene, ci doar o scrisoare, uneori de o jumatate de pagina, alteori de cite zece pagini. Autorul explica cu regret ca el – era intotdeauna vorba de un el – refuza sa includa planurile detaliate, pentru ca agentiile guvernamentale, se stia prea bine, se temeau de tipul de energie libera pe care o putea pune la dispozitie masinaria lui, pentru ca ducea la stoparea unor importante taxe ce trebuiau sa ajunga la buget. Sau fortele armate ii voi prelua ideea, o vor declara secret de stat si apoi o vor folosi in propriul interes. Sau furnizorii de energie conventionala vor trimite niste batausi sa il faca pe inventator una cu pamintul ca sa isi pastreze monopolul afacerii. Sau cineva ii va fura ideea ca sa faca avere pe seama lui. Existau exemple notorii in toate aceste privinte, ar fi putut adauga autorii. Prin urmare, planurile puteau fi vizionate numai la anumite adrese, de o persoana de la centru, neinsotita, si doar prin intermediari.
Masa din „Baraca Doi“ consta din cinci placaje de constructie asezate pe niste capre, suportind vreo mie sase sute de scrisori si e-mailuri printate, sortate dupa data. Ca sa salveze onoarea ministrului, trebuiau sa le raspunda tuturor. Braby, un individ incovoiat, cu falci masive, era furibund din cauza unei asemenea pierderi de timp. Furibund, dar se executa. Beard era de parere ca ar trebui sa le trimita pe toate biroului ministerial din Londra, impreuna cu citeva modele de raspunsuri. Dar Braby se gindea la faptul ca era urmatorul in linie la primirea unui titlu de cavaler, pe care doamna Braby si-l dorea cu ardoare, iar in acest caz nu se facea sa supere un ministru despre care se stia ca e un apropiat al Numarului Zece(1), in stare astfel sa-i zboare sansa de sub picioare. Asadar, doctoranzii au fost pusi la lucru, iar primul proiect al centrului – acela de a construi un generator eolian pentru acoperisurile orasului – a fost intirziat cu luni de zile.
Cu atit mai mult timp la dispozitia lui Beard – care nu devenise inca un refugiat de pe urma devastatorului joc al tacerii aproape depline in care se transformase cea de-a cincea lui casnicie – ca sa poata studia adunarea de „genii“, dupa cum le numisera doctoranzii. Era atras de izul obsesiei, al paranoiei, al nesomnului si, mai presus de toate, al patosului care se ridica din acele teancuri. Oare regasea o versiune a lui, se intreba uneori, in unele dintre aceste scrisori, un Michael Beard paralel care, din cauza sexului, a drogurilor sau pur si simplu a ghinionului, sarise peste disciplinele educatiei formale in domeniul fizicii si al matematicii? Sarise, insa era in continuare atras sa gindeasca, sa cirpaceasca, sa contribuie. Unii dintre acesti oameni erau cu adevarat inteligenti, dar se trezeau impinsi, de ambitiile lor extravagante, sa reinventeze roata si apoi, la o suta douazeci de ani dupa Nikola Tesla, motorul cu inductie, si apoi sa citeasca fara pricepere si cu prea multe sperante despre teoria cuantica a cimpului, ca sa-si gaseasca ezotericul combustibil chiar sub nas, in neantul aerului gol din soproanele cu unelte de gradinarit sau din dormitoarele de oaspeti – energia vidului.
Mecanica cuantica. Ce antrepozit, ce groapa de gunoi a aspiratiilor umane era aceasta, linia de frontiera unde rigoarea matematica invingea bunul-simt, iar logica si fantezia se imbinau irational. Aici, cei cu inclinatii mistice puteau descoperi orice ar fi avut nevoie si puteau apela la stiinta pentru dovezi. Iar pentru acesti indivizi ingeniosi in timpul lor liber, trebuia sa fie intr-adevar o muzica minunata, fantomatica – asimetrie spectrala, rezonante, inseparabilitate cuantica, oscilator armonic cuantic – ademenind fumuri antice, armonia sferelor care ar putea sa preschimbe un zid de plumb in aur curat si sa aduca la viata un motor care mergea practic singur, din nimic, pe baza unor particule virtuale, care nu faceau nici un rau si puteau sa puna in functiune spiritul uman de initiativa, salvindu-l in acelasi timp. Beard era uluit de dorintele acestor oameni singuri. Si de ce se gindea ca ar fi singuri? Nu era vorba, sau nu numai, de o forma de condescendenta care il indemna sa se gindeasca la ei astfel. Nu stiau destule, dar stiau prea multe ca sa aiba cu cine vorbi. Ce tovaras asteptindu-i in pub sau in Legiunea Britanica, ce sotie batuta de viata, cu slujba, copii si gospodaria pe cap, era in stare sa-i urmeze in alambicul labirintic al continuumului spatio-temporal, in gaura de vierme, spre scurtatura unui raspuns unic si definitiv la problema globala a energiei?
Beard concepuse o rubrica inspirata de Biroul American de Brevetare, care le cerea geniilor ca toate planurile pentru miscarea perpetua si „dispozitive care sfideaza legile fizicii“ sa fie insotite de un model miniatural de lucru. Dar nu s-a intimplat sa apara vreunul. Vigilent cu propriile ambitii, Braby supraveghea indeaproape doctoranzii in timp ce isi croiau drum spre baza teancurilor. Fiecarei propuneri trebuia sa i se raspunda in parte, serios, politicos. Dar deasupra placajelor folosite ca masa nu se ivea nimic nou sau nimic nou folositor. Revolutionarul inventator singuratic devenise o legenda a culturii populare – si a ministrului.
Cu o incetineala amortita, centrul incepuse sa capete forma. Se intinsesera niste scinduri prin noroaie – un mare progres –, apoi noroiul a fost nivelat si semanat, iar pina in vara crescusera peluze traversate de cararui si, cu timpul, locul capatase aspectul oricarui alt institut anost de pe lume. Laboratoarele au fost reutilate si, in cele din urma, baracile au disparut de acolo remorcate. Pajistea adiacenta a fost asanata, s-a turnat fundatia si au inceput constructiile. S-a adus mai mult personal – oamenii de serviciu, oamenii care se ingrijeau de birouri, administratori, mesteri, chiar si oameni de stiinta si o echipa de resurse umane care sa descopere astfel de oameni. Cind s-a ajuns la un numar critic, s-a deschis o cantina. Si gazduiti intr-o constructie moderna din caramida, in apropiere de bariera cu dungi albe si rosii de la poarta, se aflau vreo zece paznici in uniforme bleumarin inchis, care se purtau binevoitor unul cu altul, se incruntau aproape la oricine altcineva si pareau sa creada ca locul le apartine de drept, in timp ce restul erau doar niste intrusi.
In toata aceasta perioada, nici unul dintre cei sase doctoranzi nu a incercat sa plece la un post mai bine platit de la Caltech sau MIT. Intr-un domeniu ticsit de copii minune de toate felurile, CV-urile lor erau exceptionale. Mult timp, Beard, care intotdeauna avusese probleme cu recunoasterea fetelor, in special in cazul barbatilor, nu fusese in stare, sau alesese sa nu fie in stare, sa faca vreo distinctie intre ei. Aveau de la douazeci si sase la douazeci si opt de ani, toti in jur de 1,80 inaltime. Doi aveau parul lung, prins in coada la ceafa, patru aveau ochelari cu rame identice, pe doi ii chema Mike, alti doi aveau accent scotian, trei purtau bratari de ata colorata la incheietura, toti purtau jeansi decolorati, adidasi si bluze de trening. Mult mai bine sa-i trateze pe toti la fel, cu o usoara distanta, sau ca si cum ar fi fost toti unul si acelasi. Mai bine decit sa ofenseze un Mike continuind o discutie pe care e posibil sa o fi avut cu celalalt Mike sau sa presupuna ca individul cu coada si ochelari, accent scotian si fara bratara la incheietura e unic sau nu-l cheama Mike. Chiar si Jock Braby se referea la toti sase zicindu-le „coditele“.
Si nici unul dintre acesti tineri nu parea sa fie plin de veneratie fata de Michael Beard, laureatul Nobel, asa cum considera el ca ar fi trebuit. Cu siguranta ii cunosteau cercetarile, dar la intilniri se refereau la ele doar in trecere, intre paranteze, intr-un murmur indiferent, de parca erau de domeniul trecutului, cind, de fapt, lucrurile stateau chiar invers, Fuziunea Beard-Einstein se regasea in toate manualele, invulnerabila, robusta din punct de vedere experimental. Ca studenti in primii ani, coditele avusesera ocazia sa asiste la o demonstratie a „Careului Feynman“, care ilustra esenta topografica a cercetarilor lui Beard. Dar la intilnirile informale de la cantina, acesti copii matahalosi devenisera pionierii fizicii teoretice si discutau ocolind Fuziunea, o tratau ca pe una dintre formulele invechite ale lui Sir Hunphry Davy si faceau referiri eliptice la BLG sau la alte secrete sofisticate ale teoriei M sau algebrei Nambu-Lie 3-dimensionale, ca si cum n-ar fi fost vorba de cu totul altceva. Si asta era problema. Mare parte din timp Beard nici nu stia ce spun ei acolo. Coditele vorbeau repede, pe un ton mereu interogativ, care ii facea un muschi obscur al cefei sa se incordeze in timp ce asculta. Nu reuseau sa puna cuvintele in enunturi, pina aici ajungeau cu gindul, iar apoi unul dintre ei murmura „Corect!“ si sareau cu totii la urmatorul calup discursiv, pe care, din nou, cu greu l-ai fi putut imparti in propozitii.
Dar era chiar mai rau de atit. O parte din fizica pe care ei o stiau si in somn lui ii era complet nefamiliara. Cind incerca sa afle despre ce era vorba, odata ajuns acasa, se trezi iritat in fata unor calcule deosebit de lungi si complexe. Ii placea sa creada ca e uns cu toate alifiile si ca se descurca cu teoria stringurilor si variantele sale majore. Dar in ultimul timp existau pur si simplu prea multe completari si modificari. Cind Beard era elev, pe la vreo doisprezece ani, profesorul lui de matematica le spusese in clasa ca ori de cite ori ajungeau la un rezultat cu vreo unsprezece de nouasprezece dupa virgula sau treisprezece de douazeci si sapte, atunci clar rezultatul era gresit. Prea varza ca sa fie adevarat. Cu sprincenele unite de incruntare, zabovind cite doua ore la acelasi paragraf, astfel incit a doua zi dimineata inca i se vedeau niste linii roz paralele traversindu-i fruntea, se apucase sa citeasca despre ultimele cercetari, despre Bagger, Lambert si Gustavsson – desigur! BLG nu era un sendvis – si despre descrierea lor lagrangiana a M2-branelor coincidente. Dumnezeu e posibil sa nu fi dat cu zarurile, dar cu siguranta nu era El atit de destept sau nu facea in halul asta pe desteptul. Lumea materiala pur si simplu nu putea fi atit de complicata.
NOTA:
(1)Pe Downing Street, la numarul 10, se afla sediul guvernului Majestatii Sale si de asemenea resedinta si cabinetul prim-ministrului – „Number Ten“ este denumirea colocviala in Marea Britanie (n. t.).
CARTEA
Michael Beard, protagonistul celui mai recent roman al lui Ian McEwan, este un fizician premiat cu Nobel, care in ultimii douazeci de ani a trait de pe urma reputatiei sale. }ine prelegeri peste tot in lume la preturi costisitoare, isi imprumuta numele si titlul diverselor institute de stiinta si conduce o initiativa a guvernului de a rezolva problema incalzirii globale. Un afemeiat fara scrupule, Beard se confrunta cu destramarea celei de-a cincea casnicii. Numai ca, de data asta, sotia este cea care are o relatie extraconjugala, iar el este inca indragostit de ea. Cind cele doua lumi ale personajului, cea profesionala si cea amoroasa, ajung sa se ciocneasca, apare la orizont o oportunitate care l-ar putea extrage din marasmul marital, salvindu-i cariera, dar si lumea, de la dezastrul mediului inconjurator.