Se poate observa ca, intr-un interval de douazeci si cinci de ani de activitate scriitoriceasca, Tartt a dat numai aceste doua romane (presa americana anunta ca, in prezent, ea ar lucra la un al treilea, despre un grup de oameni ramasi blocati intr-un lift!), cumva „contra curentului“ din literatura apuseana. In spatiul anglofon, cu precadere, un prozator profesionist este asteptat sa scoata macar o naratiune semnificativa la doi-trei ani. Donna Tartt e insa atipica inca de la inceputul carierei sale. In 1981, pe cind era studenta in anul intii (s-a nascut in 1963) la Universitatea Mississippi (din Oxford), autoarea a atras atentia mai multor scriitori (intre ei, Willie Morris, care o si numeste „geniala“!) cu o nuvela. In anul urmator, ea se transfera la Bennington College (modelul Colegiului Hampden din Istoria secreta), o Universitate de arte liberale din Vermont, unde, se presupune, incepe lucrul la primul ei roman (aparut abia zece ani mai tirziu!). Peste inca un deceniu, publica si Micul prieten. In interviuri, scriitoarea abordeaza jocular aceasta elaborare lenta a prozelor sale. Spune, de exemplu, la un moment dat, ca „nimic nu i se pare mai infricosator decit editarea unei carti pe an“, activitate similara „iadului pe pamint“. Altadata, afirma ca, daca ar publica mai des, ar risca „sa-si piarda multitudinea de fani“ (din intreaga lume), loiali doar in conditiile „lungii asteptari a capodoperei“.
Incapatinarea de a construi romanul total
In realitate, trebuie sa banuim aici incapatinarea Donnei Tartt de a construi romanul total (ambitie vizibila in cele doua artefacturi epice de pina acum). Un astfel de proiect devine realizabil doar in stare de recluziune (ca si Henry James, scriitoarea din Mississippi refuza public orice angajament matrimonial, fiind dedicata exclusiv vietii artistice) si in intervale mari de timp. „Romanul total“ trebuie sa placa oricarui profil de cititor, adresindu-se, intr-o paradigma postmoderna, intregului spectru de tipologii intelectuale, de la ultrasofisticata aula, pina la mai putin rigida, dar la fel de solicitanta, agora. Volumele amintite reusesc aceasta neobisnuita performanta. Cind a aparut pe piata, primul roman al Donnei Tartt – Istoria secreta – a produs furori, practic, instantaneu, introducind-o pe autoare, dupa opinia majoritatii criticilor, in mult-invidiata elita culturala a „clasicilor moderni“. Toata lumea a vorbit atunci (si de atunci incoace) despre un thriller psihologic de cea mai buna calitate, cu excelente insertii de biografism sau comic negru. Interesant de adaugat totusi ca, in anul tiparirii volumului (1992), au existat si unii comentatori care au mers putin mai departe cu subtilitatile culturale din jurul demersului tinerei scriitoare, vorbind de un posibil experiment narativ inter– si hypertextual, continut, prezumtiv, de masivul construct epic. Respectivul experiment ar fi folosit, in acceptia lor, trimiteri obscure, subliminale, oculte chiar (ce ar fi trebuit descifrate, se intelege, de exegeza romanului) la un text (dupa unii apocrif) din secolul al VI-lea, apartinind – afirma destui istorici, desi cu oarecare ezitari – faimosului Procopiu din Cezareea, secretar si consilier al lui Belisarius (Velisar, probabil, in romana), dux (adica un fel de administrator, dar si general de armata) de Mesopotamia. Procopiu a scris masiv despre epoca de domnie in Constantinopol a imparatului Iustinian si a sotiei sale Teodora.
Textul in chestiune se intituleaza chiar asa (de aici si atentia sporita a criticilor), Istoria secreta, si a fost conceput de Procopiu ca un fel de „anale de culise“ ale timpurilor pe care le-a trait, menite sa fie cunoscute de generatiile viitorului. Scrierea a aparut dupa moartea istoriografului, trezind, cum spuneam, suspiciuni de paternitate (intarite si de faptul ca ea se constituie intr-o diatriba violenta la adresa domniei lui Iustinian, imparat altfel abordat pozitiv in fragmentele istorice redactate si expuse de Procopiu pe parcursul vietii!). Considerata de unii „anecdotica“, de altii „grotesca“ si „pornografica“ (mai ales in capitolul 9, unde autorul ne povesteste, cu amanunte picante, felul in care Teodora a ajuns imparateasa a Constantinopolului, din curtezana de mina a doua, ca urmare a unui decret imperial), istoria lui Procopiu este, in fond, un studiu antropologic, incercind sa patrunda in mentalitatile obscure din spatele evenimentelor politice si militare. Daca ar fi sa cautam o motivatie absoluta a alcatuirii unui astfel de document (pentru postumitate!), o gasim in dorinta autorului de a demonstra ca, si la nivel istoric, se poate comite crima perfecta si datoria istoricului e, prin excelenta, de a o invalida, prin deconspirare. Ca atare, fie si anecdotica, Istoria secreta a lui Procopiu pune intr-o lumina noua domnia (prezumtiv, criminala) a lui Iustinian, demascind dedesubturi politice si morale mai curind absconse. Referindu-se la legatura acestui document istoric cu romanul lui Tartt, unii critici au mentionat misterele elenismului tirziu ca liant simbolic (sa nu uitam ca personajele Donnei Tartt sint experte in limbi si culturi clasice, elenismul ocult facind parte, asa-zicind, din anatomia lor intelectuala), iar altii s-au referit la contextul subliminal al ambelor scrieri (axat pe dilemele etice ale naratorului de „istorie secreta“, condamnat, ultimativ, sa vorbeasca, macar prin intermediul cuvintului scris!). Oricum, simplul fapt al apropierii lui Tartt de Procopiu demonstreaza complexitatea romanului ei („total“), deschis atit spre experimentul cultural de anvergura, cit si spre succesul de piata.
Si ce de-al doilea opus al prozatoarei, Micul prieten, aparut, in 2002, in Statele Unite, fiind la fel de bine primit ca si Istoria secreta, distins de altfel, in 2003, cu prestigiosul Orange Ptize for Fiction, este construit dupa aceeasi reteta axiologica. Avem aici, din nou, o stare de psihoza a crimei si nevoia imperioasa de deconspirare a ei. Eroii Donnei Tartt nu se impaca deloc cu tacerea din jurul misterului criminal, vazindu-se impinsi, de forte transcendente, catre confesiune. Daca Richard Papen, naratorul din Istoria secreta, cu radacini tipologice in Salinger, dar si in Dostoievski, scrie un roman unde dezvaluie, ultimativ, „crima perfecta“, exorcizind-o, Harriet, personajul central din Micul prieten, o adolescenta din sudul macinat de tensiuni al Americii (Donna Tartt insasi s-a nascut in Mississippi), crede, dupa un deceniu de la evenimente, ca il poate identifica pe criminalul niciodata descoperit al fratelui ei, Robin Cleve Dufresnes (gasit spinzurat pe cind avea doar noua ani). Asemenea lui Richard, Hariett nu reuseste sa-si asume rigorile unei existente aflate sub presiunea misterului neelucidat. Recurenta temei deconspirarii sau, mai corect spus, a revelarii ultimative a adevarului vine, la Donna Tartt, pe filiera – deja amintita – a redactarii romanului complet. Desi cu structuri de thriller si, pe alocuri, chiar de policier, Istoria secreta si Micul prieten sint mult mai mult decit atit. Primul este o fina analiza a disolutiei vietii academice americane (Donna Tartt scrie romanul, nu intimplator, in perioada in care virulenta The Closing of the American Mind, din 1987, a lui Allan Bloom – „Ravelstein“-ul lui Bellow – tulbura apele universitare in Statele Unite; o mentiune: aceasta celebra carte a aparut si in Romania, dupa aproape douazeci de ani de la conceperea ei peste Ocean, in traducerea Monei Antohi, sub titlul Criza spiritului american), cel de-al doilea cuprinde o investigatie mentalista de anvergura a sudului american, cum nimeni nu a mai izbutit, poate, de la Flannery O’Connor incoace. Pluridimensionalitatea romanelor Istoria secreta si Micul prieten nu lasa loc vreunei indoieli vizavi de intentiile uriesesti ale autoarei. Desi prezentate gradual, precum prozele de mistere, povestile capata dimensiuni gigantice, desfasurindu-se pe diverse planuri si explorind enigme teribile.
Istoria secreta vs. Micul prieten
In Istoria secreta, un grup elitist de studenti (discipoli ai aceluiasi profesor de cultura clasica, Julian Morrow) se angajeaza plenar in experimente paideice (alaturi de „ghidul“ lor spiritual), depasind limitele simplei educatii academice. Tinerii practica ritualuri initiatice elenistice, menite sa-i apropie de sensurile ascunse ale culturii antice, in spiritul careia traiesc. In timpul unei bacanale, Henry, liderul incontestabil al echipei, ucide, in plina criza extatica, un fermier. Tensiunea patetica declansata de eveniment (deslusit treptat de narator) creeaza o adevarata psihoza a crimei. In Micul prieten, Harriet crede ca moartea lui Robin (in 1964, cu doisprezece ani mai devreme decit momentul actiunii!) a dus la destramarea familiei sale. Ea si sora Allison (de doar patru ani la disparitia fratelui, a carui amintire i s-a estompat total) au fost crescute de bunica Edie si ingrijitoarea familiei, Ida Rhew. Mama fetelor sufera de depresie cronica, traind intr-o stare de alienare fictionala, iar tatal le-a parasit, convietuind cu o amanta in Nashville. Harriet (care e fascinata de Genghis Han si Capitanul Scott) il banuieste pe Danny Ratliff, un fost coleg de-al lui Robin, pus pe rautati, a fi asasinul nedeconspirat. Ca atare, incepe sa-l urmareasca, intr-o tensiune plina de patetism, asteptind clipa razbunarii. Danny devine si el obsedat de fata, suspectind ca il cauta din alte motive, eroii intrind astfel intr-o contemplare reciproca angoasanta. Romanul dezvaluie, in plus (fata de Istoria secreta), o puternica nota introspectiva, insistind (autoscopic) pe anxietatile lui Hariett. De altfel, Donna Tartt recunostea, intr-un interviu, ca a vrut ca Micul prieten sa fie o carte despre copiii care vin in contact cu lumea adulta intr-un mod terifiant. Continua acolo autoarea, observind: „Dupa Istoria secreta, m-am gindit la o poveste diferita pe toate nivelele. Intentia mea a fost sa abordez un set intreg de probleme tehnice inedite. Istoria secreta era scrisa din punctul de vedere al lui Richard – un singur reflector narativ –, pe cind Micul prieten e un roman simfonic, precum Razboi si pace“. Perplexitatea irepresibila si neconditionata aratata de Harriet in fata planului diabolic al crimei perfecte (nepedepsite) trece, stricto sensu vorbind, inaintea uciderii propriu-zise a fratelui sau Robin. Investigatiile nu merg atit in afara, incercind sa dezvaluie ascunzisurile unei enigme ramase neelucidate, cit inauntru, revelind un univers intunecat, articulat – pe fondul vietii instabile – in chiar forul ei interior. Avem aici o alta „fata“ a asasinatului: cea psihologica, profunda, generata prin efect de iradiere. Aceasta dimensiune esential-analitica a romanului demonstreaza profunzimea scrisului Donnei Tartt si legitimitatea prezentei autoarei in elita internationala a prozatorilor contemporani.
Donna Tartt, Micul prieten, traducere din limba engleza si note de Magda Groza, Editura Polirom, colectia „Biblioteca Polirom. Proza XXI“, 2011