Sinteti unul dintre pionierii creatiilor enesciene in toata lumea, daca nu chiar primul dintre ei. Cind ati constientizat valoarea acestora?
Nu cred ca sint chiar primul, poate doar primul din afara Romaniei, desi parintii mei erau romani. Dar asta nu are nimic de-a face cu dragostea mea fata de Enescu, nascuta din dragostea mea pentru Bartok. L-am adorat intotdeauna si, pe masura ce il dirijam mai mult, descopeream ca a avut o relatie minunata cu Enescu. Mi-am dat seama ca aproape toata lumea dirija Bartok – nu chiar un compozitor popular, dar, in orice caz, apreciat –, in timp ce nimeni nu se apropia de Enescu, cel putin in America acelor vremuri. Nici in Europa lumea nu se prea inghesuia, nici macar pentru Rapsodiile sale. Atunci mi-am spus: „De ce sa n-o fac eu?“. Din ce ii studiam compozitiile, din ce descopeream cit de remarcabile sint. Era mare pacat ca nu se programau. Cind eram director muzical al Orchestrei din Monte Carlo, cautam un proiect muzical interesant, iar Erato (Time Warner astazi) a decis sa inregistram cit de mult Enescu puteam. Am imprimat mult si a venit momentul pentru Oedipe…
…dar pentru EMI…
Da, pentru ca Erato nu avea banii necesari unei asemenea inregistrari. L-am sunat pe Alain Lancerot de la EMI si l-am intrebat daca vrea el acest proiect. „Lasa-ma sa ma gindesc“ a fost raspunsul lui. Era o cheltuiala uriasa. A avut nevoie de… 45 de minute. M-a sunat inapoi si mi-a spus: „Se face“. Trebuia sa inregistram in 1987, cu Samuel Ramey in rolul titular. I-a placut mult rolul, dar tot atunci trebuia sa debuteze in Don Giovanni cu Herbert von Karajan la Salzburg. Mi-a spus ca, daca va inregistra Oedipe in iunie, nu va mai avea strop de voce pentru Don Giovanni, asa ca a anulat. Ne-am tot gindit cine ar fi putut sa il inlocuiasca si am decis sa asteptam doi ani. José van Dam ne spusese ca, daca mai asteptam putin, il va cinta el. L-am pierdut pe Samuel Ramey, dar l-am cistigat pe van Dam, am pierdut-o pe Marilyn Horne, dar am cistigat-o pe Marijana Lipovsek.
Marilyn Horne trebuia sa fie Sfinxul?
Da. I-a placut rolul la nebunie, dar nu putea sa astepte doi ani. Nici Lipovsek nu era libera, asa ca am inregistrat cu ea in playback. A fost in regula, pentru ca, oricum, Sfinxul e un rol special. Marilyn insa a spus ca nu ar fi putut niciodata sa inregistreze asa.
Asadar, casele discografice l-au propus pe Enescu, nu dvs. a trebuit sa ii convingeti sau sa luptati cu ele…
L-am propus, dar nu am luptat. Am primit si ajutorul Printului Rainier pentru proiect, deoarece Oedipe era foarte scump. Printul a apreciat ideea si a finantat aceasta inregistrare prin Ministerul Culturii din Monaco. Rainier era foarte interesat sa dezvolte Orchestra din Monte Carlo si sa ii creasca prestigiul.
Astazi, unde il plasam pe Enescu pe harta muzicii clasice?
Cred ca inca nu este la fel de popular ca Bartok sau Britten, dar e din ce in ce mai apreciat si mai cintat. Multi dirijori si solisti ii abordeaza compozitiile. O face Academy of Saint Martin in the Fields cu muzica de camera, Gidon Kremer este un mare sustinator al lui Enescu. Cintam cu el odata Concertul pentru vioara si orchestra de Brahms si mi-a spus ca are o surpriza pentru mine. Mi-a cintat cadenta lui Enescu. Am vazut ca Vasily Petrenko si Orchestra din Liverpool cinta Suita a II-a. Dupa cum stiti, Gennady Rozhdestvensky il adora pe Enescu si il cinta mult, la fel si Leonard Slatkin. Stiu ca Gustavo Dudamel vrea si el sa faca ceva. Am cintat Simfonia a III-a la Berlin, iar Dudamel a spus ca este o muzica uimitoare. Pinchas Zuckerman vrea sa cinte Sonatele a doua si a treia penru vioara. Enescu nu mai este un nume necunoscut sau exotic. Nu vei goli sala daca vei programa o lucrare a lui. Oedipe, de asemenea, se bucura de multe productii. Eu l-am facut concertant la Barcelona, a fost o productie foarte frumoasa la Toulouse…
V-ati gindit sa faceti o productie de Oedipe si la Festivalul Radio France de la Montpellier?
Nu, pentru ca parasesc festivalul. Nu il apreciez pe noul director al orchestrei, asa ca plec de acolo cu un an mai devreme. Sigur ca mi-ar fi placut sa fac Oedipe, desi atit de aproape de productia din Toulouse nu ar fi avut un mare impact. Vorbisem despre asta cu René Koering. Poate il voi face cu Orchestra Gulbenkian peste vreo doi ani, cel putin mari fragmente.
Lasind de-o parte originile dvs. romanesti, cind ati devenit constient de contributia Romaniei la patrimoniul international al muzicii clasice?
Inca de cind eram copil. Unul dintre discurile mele preferate era Enescu dirijat de Leopold Stokowski. Mereu am crezut ca Dinu Lipatti a fost unul dintre cei mai mari pianisti din toate timpurile. Radu Lupu este unul dintre solistii mei preferati, iar prima inregistrare pe care a facut-o dupa ce a parasit Romania a fost Concertul nr. 3 pentru pian si orchestra de Beethoven cu London Symphony si cu mine. Mi-a placut mereu sa ajut – nu, „sa ajut“ suna condescendent –, sa incurajez si sa prezint mari artisti romani. I-am adus pe Stefan Ruha si pe Dan Grigore la Londra si Birmingham, ca sa nu mai vorbesc de Montpellier, unde Grigore a fost deja de trei ori. Cu Dana Ciocirlie lucrez mult, de asemenea.
Ati avut ocazia sa il intilniti pe Sergiu Celibidache?
Da, mergeam cit de des puteam la repetitiile lui, dar n-am vrut sa il cunosc personal. Era ca un hipnotizator, iar eu nu am vrut sa ramin sub vraja sa. Mi se parea ca muzicienii care ii sucombau, cu exceptia celor foarte puternici, isi anulau personalitatea. Mi-a fost teama. L-am urmarit cu mare interes, a fost una dintre marile minti si unul dintre marii muzicieni ai tuturor timpurilor. L-am intilnit doar o data, in lift.
Si dintre cintaretii romani?
Eram la cineva acasa aseara si ascultam inregistrari vechi. E uimitor, dar, proportional, cred ca Romania a dat lumii cintareti valorosi mai mult decit orice alta tara, chiar si Italia. Daca pornim de la Stella Roman si Virginia Zeani… Ascultam Forta destinului cu Ludovic Spiess si Nicolae Herlea. Azi nu mai auzi asemenea voci. Cel care mi-l propunea pe Herlea imi spunea ca, pentru el, cel mai mare a fost Lawrence Tibbett. Din curiozitate, i-am ascultat in paralel. Tibbett era minunat, dar nu ca Herlea. Poate ca vocea lui a fost, cu adevarat, cea mai frumoasa voce de bariton verdian a tuturor timpurilor. Duetul din Forta cu el si cu Spiess e incredibil. Lumea a avut multi cintareti mari, dar Romania, aceasta tara mica si oropsita, a produs un numar incredibil de cintareti. Mariana Nicolesco a fost una dintre cele mai mari interprete. Nu o putem uita pe Ileana Cotrubas, iar azi o avem pe Angela Gheorghiu. Pentru mine, ea este vocea supremei frumuseti si o artista desavirsita. Nu inteleg toate problemele legate de ea. Am lucrat impreuna de doua ori, iar profesionalismul ei n-a avut fisura. A repetat si a fost o placere sa colaboram. E o artista delicata, poate ca trebuie sa o abordezi cu grija, dar, Doamne, frumusetea vocii ei… Romania a produs multe voci remarcabile. Marius Brenciu a cistigat Concursul „Enescu“ in anul in care eu am fost director artistic. M-am mindrit cu el. Iata ce cariera face astazi. Si vor mai fi si altii. Nu stiu ce mincati sau poate e de la lumina, de la vreme, de la limba… Sau genele slave si latine ne dau acesti cintareti incredibili.
Sinteti si directorul muzical al Orchestrei Gulbenkian din Lisabona. De citi ani?
S-au implinit opt ani. A fost o mare bucurie. Veti auzi, este o orchestra minunata. Cind am venit aici ultima data, lumea a fost foarte surprinsa. Nimeni nu se astepta la o orchestra de o asemenea calitate. Sper sa vi se para si dvs. ca am devenit si mai buni. E o atmosfera de lucru minunata, am facut multe inregistrari pentru Pentatone, o companie buna. Unul dintre cele mai recente programe ale noastre a fost bazat pe piese virtuozistice din repertoriul ungar, cu multe accente romanesti: Rapsodia I de Bartok, Concertul romanesc de Lygeti, Kodaly…
Pe linga Enescu, va rog sa imi numiti trei compozitori care v-au facut sa fiti cine sinteti astazi!
Nu pot! Bruno Walter a fost intrebat odata acelasi lucru si a spus ca are o inima prea mare!
Cinci?
Nu. V-as putea spune citiva pe care ii iubesc acum. Beethoven, Schubert, Verdi, Bartok si Ravel. Cred ca Ravel nu a scris niciodata o nota in plus, desi a scris multe note.
Nu Mozart, nu compozitori rusi.
Nu acum. Ceaikovsky, fireste. Da, si Mozart… Obligé… Obisnuiam sa spun ca, pe o insula pustie, l-as lua pe Mozart. Acum nu mai sint atit de sigur. Compozitorul pe care inca nu il abordez suficient este Haydn. Imi place sa ma scufund in muzica lui, dar „fascistii Barocului“ ma asteapta la cotitura. Si apoi, mai este si toata aceasta fascinatie a instrumentelor vechi… Ii spuneam unui prieten ca, daca vreodata se va pune problema unei operatii de bypass, macar el sa nu aiba obsesia instrumentelor vechi… Am invatat foarte mult din demersurile acestor oameni si imi place sa ascult unele concerte ale lui John Eliot Gardiner, Christopher Hogwood, marii pionieri si exponenti ai acestei muzici. Pe de alta parte, zilele trecute ascultam o simfonie de Haydn dirijata de Colin Davis. Era superb. Cu alta ocazie, i-am auzit la radio pe Neeme Järvi cu Orchestra Santa Cecilia. Minunat! Dati-mi o simfonie de Haydn sau de Mozart dirijata de Daniel Barenboim. Nu-i rau deloc…
Daca ati fi fost solist, cine v-ar fi placut sa va dirijeze?
Barenboim! E cel mai mare dirijor al lumii! Ar mai fi si altii… Greu de spus… Sint multi dirijori care imi plac, dar nu m-am gindit cine mi-ar fi placut sa ma dirijeze pe mine… Cu Barenboim nu cinti, pur si simplu, ci stai si lucrezi, studiezi fiecare detaliu, iei lectii si inveti de la el, ceea ce ar trebui sa incerce toata lumea. Cred ca mi-ar placea sa cint cu cineva ca Dudamel si mi-ar fi placut sa fac muzica impreuna cu George Szell sau Bruno Walter. Mi-ar fi fost frica sa cint cu Toscanini. Nu-mi imaginez cum as fi supravietuit unei asemenea experiente, desi se pare ca era extrem de ingaduitor ca acompaniator… Sint si dirijori mai putini cunoscuti, dar o placere sa lucrezi cu ei: Edo de Waart sau Jésus Lopez-Cobos… Cred ca mi-ar fi placut sa cint si cu Christian Zacharias, pe care l-am ascultat seara trecuta cu Orchestra de Camera din Lausanne. E un muzician plin de temperament. Am fost director artistic al festivalului in 1998. Cind Cristian Mandeal mi-a luat locul, in 2001, a fost foarte elegant si a subliniat la conferinta de presa ca programul acelei editii a fost facut, in cea mai mare parte, de Lawrence Foster. Am fost director muzical al Orchestrei de Camera din Lausanne, iar invitatia a venit din partea mea. Poate ca a fost cea mai buna investitie a mea. Ei considera Bucurestiul acum ca a doua lor casa. Si orchestra, si Zacharias sint atit de iubiti aici! Trei lucruri am stabilit cit timp am fost director al festivalului. Ma bucur ca ele au fost dezvoltate atit de frumos de domnul Holender. Festivalul este la un nivel extraordinar! Aproape ca nu-mi dau seama cum sint aduse laolalta atitea idei, dar festivalul e extrem de coerent, iar programul e uluitor! E provocator, nu bate moneda pe repertoriul standard, ci sint atit de multe lucrari interesante. Nu mai vorbesc de oamenii alesi sa interpreteze aceste lucrari (inclusiv Enescu) – citeodata o fac cu brio, uneori nu. Iata, Valery Gergiev face Simfonia a III-a, pe care am cintat-o si eu cu o orchestra italiana acum citiva ani. Va spuneam ca am initiat trei lucruri: seria de concerte de la miezul noptii. Toata lumea spunea „n-o sa mearga, nu va veni nimeni!“.
Numele dvs. a fost pe buzele tuturor vara aceasta, cind ati dirijat orchestra pentru poate cel mai stralucitor eveniment al sezonului: nunta princiara din Monte Carlo.
Ce bucurie a fost! Atmosfera a fost minunata. Multi au fost de parere ca programul a fost mai uman si mai emotionant decit la nunta regala britanica. A fost o placere sa iau parte la casatoria monegasca. Am lucrat bine si relaxat. Albert are grija de fiecare detaliu, Caroline s-a ingrijit de cum vor cinta copiii ei, toata familia s-a purtat minunat… Pentru mine, a fost in primul rind un omagiu la adresa Printului Rainier si a Printesei Grace. Nu ma intereseaza toate mizeriile care se scriu despre familia Grimaldi. Cunosc partile lor frumoase. Orice familie are probleme sau momente proaste. De la Rainier incoace, in Monaco, familia a incercat sa se implice in cauze nobile, sa foloseasca bogatiile tarii in actiuni de binefacere sau de protectie a mediului. Am avut ocazia sa o cunosc destul de putin pe Printesa Charlene, dar sper sa le dea peste nas tabloidelor care au incercat sa compromita frumusetea acelor momente. Sint o pereche frumoasa si sper ca vor face treaba buna. Stiti, la repetitii nu am avut camere, nu am avut jurnalisti, nu am avut fotografi. Puteai sa vezi cum sotii se completau unul pe celalalt, ce ambianta frumoasa era. Albert a venit la mine, m-a imbratisat cu lacrimi in ochi… Eu ii spun „Albert“. Noi, americanii, nu credem ca regalitatea vine de la Dumnezeu, ci ca este o forma de dezvoltare sociala. Mi-a spus: „Larry, ma gindesc la continuitate, pentru ca tu ai dirijat si inmormintarea mamei mele“. Asa este. In 1982, cind Grace a avut teribilul accident. Eram in vacanta si m-am intors de urgenta la Monte Carlo unde, in Catedrala, am dirijat muzica nefericitului eveniment. Sint atitia care spun: „Sint prieten cu Printul, sint prieten cu Printesa!“. Cred ca longevitatea si continuitatea de care ma bucur in Monte Carlo se datoreaza faptului ca eu nu am spus niciodata asta. Nici eu, nici sotia mea, Angela, consul onorific al Romaniei in Monaco, numita de Printul Rainier. Au fost patru candidati. Ceilalti trei erau oligarhi, putred de bogati. El a ales-o pe ea, fiind convins ca va face o treaba buna si niciodata nu a obligat-o sa ia parte la marile evenimente sociale. Face lucruri nemaipomenite. Sarbatoreste in fiecare an Ziua Romaniei cu ansambluri muzicale remarcabile, a organizat seri de poezie din creatia lui Eminescu, serate despre episoade importante din istoria Romaniei, a adus la Monaco mai multe companii de teatru. Fiica mea, Nicole, vorbeste foarte bine romaneste gratie sotiei mele. E deja un nucleu romanesc la Monaco. Mai ales cu Caroline sintem in relatii foarte apropiate. Citeodata iesim la cina sau stam de vorba ore intregi. Din toata familia, ea stie cel mai mult despre muzica si ei i se datoreaza reconstructia celebrului Balet din Monte Carlo, una dintre cele mai bune companii din Europa. Fac treaba buna.
V-ati gindit vreodata la dvs. ca la un amabasador al Romaniei?
Nu. Nu sint atit de apropiat de tara. Iubesc Romania, imi place sa revin aici. Poate m-am simtit un pic asa cind eram director al festivalului. E o investitura prea pompoasa pentru mine. Imi place sa contribui atunci cind pot. Apreciez si alti compozitori romani, mai ales Pascal Bentoiu. I-am mai cintat lucrarile si in strainatate. Nu ma simt ambasador. Nu m-a numit nimeni.
Galerie foto
