Optiunile cronicarului pot fi „certificate de valoare“ intr-un sistem cultural normal, alcatuit de-a lungul anilor de functionare nebruiata de sincope ideologizante. Ceea ce nu-i cazul in partea noastra de lume, terorizata ieri de nationalismul comunist, azi de internationalismul consumist. Care consumism naboieste pe sagacele cronicar pop-rocker, cind trupe de toate genurile scot discuri noi, unele mai bine facute decit altele, intr-o perioada cum e toamna asta, climateric secetoasa pe plaiurile carpatine…
N-o sa fac aici pledoarie pentru abstinenta, selectivitate, exigenta, economie sau alte derivate ale zgirceniei. Dupa o „copilarie“ de rockeri lipsiti de surse si resurse, e de asteptat ca macar batrinetea sa ne fie indestulata cu ceea ce putem digera, dar nu asimila totalmente, cu efecte benefice asupra intelectului. Drept care, am inconstienta (sau nesimtirea!) sa spun ca mai bine mori satul decit infometat, cu atit mai mult cu cit ghiftuirea duce mai iute la six feet underground decit cumpatarea. Insa excesele de tot felul predomina in rock. Nu scapa de ele nici consumatorul dotat cu simtul autoconservarii.
Destule titluri mi-au incintat auzul anul acesta. Nu le-am putut dedica o cronica intreaga, asa cum ar fi meritat. Poate reascultarea unora, enumerate mai jos, sa va tulbure mai mult ca pe mine, incercind sa gasiti vreun simbure diamantin…
Vince Gill – Guitar Slinger. Un chitarist mai degraba inovator decit conservator al stilului country, pe care il ascult cu mare placere. Albumul e un tur de forta si finete, cu dinamica speciala a salilor de dans din mid-west, celebre odinioara.
Bjork – Biophilia. Despre interpreta islandeza ce-a contrariat showbiz-ul cu productii stranii, obtinind succese de top in toata lumea, ce sa mai spun? E realitatea anilor de pe urma: gadgeturile hi-tech (reportofonul pentru consemnat idei si vorbe, telefonul „cu camera si MP3“, cum vor copiii, iPad-ul ce tinde sa devina accesoriu universal pentru artistii de toate neamurile) sint deja componente intime ale vietilor noastre, iar Bjork le foloseste pentru a umaniza o existenta parca tot mai android(ic)a…
Alice Cooper – Welcome 2 My Nightmare. Nimic de zis, un batrin care nu intelege sa cedeze vreun pas facilului, pina la ultima suflare.
Warren Haynes – Man in Motion. Iata un chitarist nedreptatit cumva de asocierea cu o trupa mult mai faimoasa – Allman Brothers, si intemeierea alteia – Gov’t Mule, intens iubita de cunoscatori. Albumul lui nu e unul „de rupere“, dar atesta posibilitatile vaste ale unui instrumentist ce stie bine sa-si lase chitara „sa vorbeasca“, dupa expresia consacrata.
LCD Soundsystem – The London Session. Un album aproape obisnuit, inregistrat intr-o pauza a turneului mondial din 2010. Pentru iubitorii genului, e o provocare sa asculte cum suna ceva elaborat, viu, antrenant, interactiv, hypertextual, pop, punky si, fara indoiala, foarte electronic!
George Thorogood & The Destroyers – 2120 South Michigan Ave. Este un disc pe care il recomand fara ezitare tuturor celor care cred ca inainte de ei n-a fost nimeni (eventual mai cu mot, cu bizdic sau farmec personal). George Thorogood isi elogiaza predecesorii, anume echipa de albi si negri ce-au lucrat, s-au distrat, au iubit si-au suferit la Chess Records, in anii ’50 ai secolului trecut. Respect!