Kordonsky e unul din cei doi ucrainieni, celalalt e Andriy Zholdak, care au lucrat cu companii romanesti serii de productii interesante, evident altfel decit ale neaosilor. Primul, in cel mai autentic neoclasicism rus; cel de-al doilea, calcind in picioare toate codurile stiute, rescriind scenic ostentativ piese de patrimoniu universal. Kordonsky s-a aflat cu acest spectacol la al saptelea in patria noastra. E aproape roman. Cind a citit ampla nuvela a lui Pavel Sanaev, s-a gindit direct la Mariana Mihut, cu care mai lucrase. „Bunica“ era o partitura perfecta pentru statura ei dramatica. A croit dramatizarea in jurul acestui ax, asezind in straturi caractere si intimplari din desfasurarea literara ce i-a servit drept sursa.
Dar literatura le are pe ale ei, specificitatile ei, teatrul pe ale sale; iar transformarea unei lucrari de proza intr-una teatrala nu e chiar o intreprindere facila. Kordonsky a utilizat procedura standard: un narator spune povestea, fragmentele de relatare alternind cu episoadele jucate. Nuvela lui Sanaev e din fibra celor rusesti autentice: o situatie de viata foarte puternica, suprapunind destine individuale la limita si contexte sociale complicate, care le alimenteaza. Pe scurt, e un soi de „amintiri din copilarie“ deloc fericit, amintirile unui baietel bolnavicios, revendicat, in numele aceluiasi sentiment, inteles diferit, de o bunica posesiva si de o mama fragila. Vorbeste despre dragoste, egoism si sacrifiu, despre cum arata iubirea la diverse etape ale vietii. Pustiul ajuns adult isi istoriseste trecutul, iar epicul e abundent autobiografic, deci cu atit mai autentic. Sint momente dureros de frumoase in care adevaruri esentiale sint rostite cu candoarea unui copil de 9 ani caruia i se vorbeste despre moarte ca orizont de asteptare apropiat. Marian Rilea e un magician in momentele acelea, intrind si iesind din rolul infantil in acela de adult care-si contempla nostalgic-interogativ trecutul.
Daca vreti sa mergeti la acest spectacol, luati-va batiste
Cred ca nici un spectacol din ultimele sezoane nu a stirnit atitea opinii pe bloguri precum Ingropati-ma pe dupa plinta. Strategia de promovare de bouche a l´oreille a functionat imbatabil, spectacolul facind sali arhipline si acum, la aproape un an de la data premierei. E un spectacol la care se plinge, batistele fiind incluse in recuzita obligatorie a privitorilor. E drept, povestea e impresionanta, iar autorul si realizatorii s-au priceput sa redea lirismul durerii, voluptatea suferintei, la care scriitorii si artistii rusi se pricep ca nimeni altii. Dar, personal, am trait senzatia pe care o ai cind ti-e pofta de ceva dulce, maninci o bomboana de ciocolata, doua, te simti bine; apoi maninci toata cutia si ti-e rau. Ceea ce in primele doua ore de reprezentatie te tine cu sufletul in git – naratiune dramatica, joc actoricesc, atmosfera –, in urmatoarele aproape doua, prin reluare si prea apasata subliniere, ating redundanta. Dramaticul devine melodramatic; suferinta, din retinuta, deci profunda, devine excesiva, adica putin convingatoare.
De pilda, citeva acorduri minunate de violoncel asaza sonor evenimentele scenice intr-o nota grava; revenirea obsesiva la ele anihileaza simbolistica acustica. Dupa cum repetitivitatea vintului care spulbera zapada si frunzele banalizeaza o imagine scenica altfel foarte frumoasa. Si nici dilatarea monoloagelor prin interpretare (de la trei ore si putin, la premiera, reprezentatia a ajuns aproape la patru!) nu sporeste intensitatea afectiva.
Solutiile scenografice ale Ninei Brumusila sint inspirate, utilizind potentialitatile mecanice ale scenei (turnanta, podul) pentru sugestii si solutii de compartimentare spatiala la vedere. Urcarea la rampa a unui fragment de viata e indicata si de prezenta expusa a masinistilor, ce se intersecteaza voit cu interpretii in momentele schimbarilor de decor, si de finalul in care fulgii artificiali sint directionati de suflante catre spectatori, incluzindu-i.
Sa ne intelegem. Nu spun ca Ingropati-ma pe dupa plinta nu e o creatie buna. Dar pierde pragul acela atit de fragil si de necesar al justei masuri, si, in loc sa condenseze emotia, amplificindu-i impactul, o gonfleaza, stirbindu-i din credibilitate. Am spus asta intr-o discutie informala cu citiva colegi de reasla, iar reactia a fost ca apartin unei generatii lipsite de sensibilitate. Daca vreti sa mergeti la Bulandra, la acest spectacol, luati-va batiste. Nu e nimic rau in a plinge la teatru. Dupa cum e in regula si sa nu plingi, chiar daca majoritatea celor din preajma o fac!