Filmul incepe cu o sesiune de concedieri si te face sa te gindesti la Sus, in aer/Up in the Air si la micul punct de cotitura pe care acesta l-a facut in istoria cinematografului. Un punct extrem de minuscul fata de catastrofa care sta sa vina acum. O descopera un tinar fizician angajat in departamentul de Risc al unei mari institutii financiare (si interpretat de Zachary Quinto, care e si coproducator), dupa ce seful sau (Stanley Tucci), proaspat concediat, i-a aruncat din usa liftului un USB cu proiectul la care lucra.
Stind – ca in orice film de gen – pina tirziu la firma, dar rezolvind intr-un timp extrem de scurt problema, personajul lui Quinto realizeaza – cu ochii mari la ecranul calculatorului – ca un mare, pardon de expresie, sinistru sta sa vina. Pune mina pe telefon si-si cheama colegul cel mai apropiat (Penn Badgley) si seful cel mai apropiat (Paul Bettany). Seful il cheama pe seful lui direct (Kevin Spacey), iar acesta, la rindul sau, pe cel caruia ii da raportul (Simon Baker), pina cind – constantindu-se cit de mare e problema – seful cel mare e trezit in miez de noapte si se pogoara cu elicopterul sau peste Wall Street. Daca lui J.C. Chandor ii iese partea ironica legata de cum scade nivelul de competenta pe masura ce urci in ierarhie, ii iese mult mai putin partea cu suspansul.
Intelegi ce vrea sa faca, prima jumatate a filmului e bine condusa (a doua incepe sa taraganeze), dar, cu toate astea, nu simti in ceafa respiratia catastrofei si nici nu auzi linistea stridenta de dinaintea furtunii, desi scenariul (scris tot ce J.C. Chandor) abunda in expresii memorabile gen „O sa fie la inceput putin rau pentru ca pe urma sa fie bine“. Din pacate, spectatorul detecteaza cu greu ironia din moment ce filmul nu da dovada de prea multa subtilitate si nu reuseste sa spuna mai mult decit arata si sa schiteze proportiile catastrofei viitoare din linistea Wall Street-ului noaptea ori din tacerea buimaca a angajatilor care lasa Nicorette-ul si fumeaza o tigara.
Nu e la fel de puternic ca Wall Street
Ce i-a iesit lui J.C. Chandor, in schimb, e sa conduca foarte bine o echipa de actori din care lipsea primadona si in care aproape fiecare personaj e la fel de important ca celalalt. Kevin Spacey lasa cea mai buna impresie – poate pentru ca are putin mai mult de jucat –, dar nici Stanley Tucci nu dezamageste (ma intreb cind a facut-o), dupa cum nici cei doi tineri angajati jucati de Zachary Quinto si Penn Badgley nu sint de lepadat. Demi Moore, singura femeie din echipa de bancheri, pare si cea mai fioroasa dintre toti, cu colti la fel de bine ascutiti ca cei ai CEO-ului a carui „scuza“, daca e sa-i gasim una, e completa amoralitate. Punind mai mult accent pe personaje decit pe radiografia evenimentului in sine, cu toate detaliile tehnice pe care le implica (fata de Wall Street, filmul de Oscar al lui Oliver Stone, Margin Call e mult scuturat de termeni dificili), J.C. Chandor isi umanizeaza mult personajele, poate mai mult decit ar fi meritat – aratindu-ne ca unele au avut oaresce scrupule morale inaintea acestei „tranzactii in marja“ (definitia literala a expresiei „margin call“), renuntind la ele fie pentru ca au fost santajati de conducere, fie pentru ca dorinta unei sigurante financiare ulterioare a invins. Margin Call nu e nici pe departe un film la fel de puternic ca Wall Street. De fapt, el e mult mai important „in plan“, in ceea ce a vrut sa fie decit in ceea ce finalmente a iesit. Dar asta conteaza mult mai putin.
Panica pe Wall Street/Margin Call, de J.C. Chandor.
Cu: Kevin Spacey, Paul Bettany, Zachary Quinto, Jeremy Irons,
Penn Badgley, Stanley Tucci, Demi Moore, Simon Baker