– Fragment –
A luat o sticla inceputa si a turnat in paharele de apa, groase, cu muchii. Bautura mirosea destul de puternic, era singurul risc pe care si-l asuma in acel birou, sa se spuna ca bea la serviciu. Nu in timpul serviciului, ca era seara tirziu. Nu se mai lucra noaptea, ca in urma cu zece-cincisprezece ani, dar Grancea avea simtul datoriei. Cam asta ii deosebea pe cei nou veniti in posturile conducerii centrale de cei vechi. Cei vechi aveau masina si sofer personal, plecau si veneau la program ca un fel de protest, de opozitie la noua conducere. Ei, care stateau noptile la birou fara sa cricneasca, in asteptarea unui telefon de la Ghita, de cind se “schimbase jupinul” devenisera ultralegalisti. Mai mult, incepusera sa aiba un fel de ambitie sindicalista, de la respectarea drepturilor la cresterea salariului. Bineinteles, nu era decit o ambitie si un subiect de cirtire in pauzele sedintelor. Practic, nimeni nu indraznea nimic. Ajungea cit indrazneau dulaii tineri, convinsi ca timpul si situatia lucreaza pentru ei. Toti erau sincer devotati sefului pentru ca ii datorau totul. Cei batrini, de fapt nu erau niste mosi, ci doar aveau state mai mari in functiile lor, diferenta reala de virsta nu depasea 10-12 ani, dar era esentiala. Garda veche apartinea altei lumi, unii trecusera pe la Moscova, altii aveau chiar o bruma de munca in ilegalitate, aici era surpriza, si Ceausescu fusese la Moscova, trecuse si pe la inchisoare, dar era mai tinar. Mult mai tinar si mult mai putin inhibat de reguli si de prestigiul altora. Reusise sa-si faca aliati intre cei din vechea garda, culmea, intre intelectuali, poate din cauza ca le lasase impresia ca e ascultator si respectuos, iar ei il credeau un taranus cam nating cu care o sa poata sa-i infrunte pe “duri”, pe cei care venisera la putere folosindu-se de imaginea lor de sindicalisti ori de ciocanari. Se inselasera. Chiar si Bibi Ianculescu fusese nevoit sa constate ca ucenicul lor era nu doar neascultator, ci si mai viclean decit ei. Pe ei ii bloca un fel de cod al onoarei revolutionare. Pe noul sef nu-l bloca nimic. Asa ca isi adusese linga el oameni din provincie ori din subsolurile aparatului central. Grancea stia cum de ajunsese atit de aproape de flacara puterii si de aceea cel mai mult il preocupa propria salvare. Stia ca pina la urma toti vor fi consumati de aceasta flacara, cu cit garda veche se retragea pe margini, cu atit noii veniti erau mai aproape de foc. Mirosea din cind in cind a ars. “Stii ceva despre om? Sigur ca stii, voua nu va scapa nici unul, cum scoate cornitele in lume, cum l-ati luat la ochi. “ I-ar fi placut sa-i spuna totul in doua versuri. Ion Barbu. “Melc nating, melc nating,/iarna coarnele se fring”, dar Neculai Craciun nu citea poezii. Niciodata. Citea numai carti de istorie. Nu de politica, de ideologie, filosofie, stiinte sociale, chestii din astea. Citea carti de istorie si studia statistici. Chiar il rugase ca, in calitatea lui de adjunct de sef de sectie, sa solicite de la Statistica buletinele saptaminale. Nu ce se dadea prin birouri, ci cele care ajungeau la Cabinetul Unu. Chiar asa i-a spus: “Sefu’, cineva trebuie sa le citeasca. Daca nu noi, cine credeti ca le va citi vreodata? “. El, Todor Grancea, nu le citea. Cum nu le citea nimeni, pentru ca erau plictisitoare si de cele mai multe ori nu erau de crezut. Cu toate ca erau niste cifre, doar niste cifre, pentru Neculai Craciun constituiau un subiect nu doar important, ci si pasionant. Uitindu-se pe paginile albastrii, poroase, avind tiparite linga coloncifru cuvintele “secret de stat”, vedea cu ochii lui cum totul o lua la vale. Incepuse sa alunece marele ghetar, ceea ce parea de neclintit, ceea ce parea vesnic incremenit. Neculai Craciun avea avantajul ca, spre deosebire de Todor Grancea, umbla pe strazi, intra in Alimentara, se urca in tramvai, in troleibuz, in autobuzele caraghioase si hirbuite deasupra carora incepusera sa fie montate rezervoare de gaz lichefiat. El era printre putinii calatori care stiau cu precizie ca nu erau periculoase. Intii pentru ca erau goale si apoi pentru ca rezervoarele nu aveau nici o legatura de comunicare cu motorul autobuzului. Probabil ca tot el era singurul dintre calatori care stia ca in destule statistici aparusera si numarul autobuzelor cu combustibil mixt si cantitatea de carburant de motorina sau benzina economisita prin introducerea gazului lichefiat. Consecinta a fost resimtita peste citva timp, prin reducerea corespunzatoare economiei declarate in statistici a motorinei si benzinei livrate pentru consumul intern. Si cum autobuzele nu puteau fi scoase de pe trasee, oamenii trebuiau sa ajunga la fabrici, la intreprinderi, chiar si la ministere, s-a redus cantitatea de benzina si motorina de la pompele publice. Ceea ce nu era rau. Mai putine plimbari cu masina insemnau mai putine ocazii de desprindere de colectiv. Viata in colectiv e o garantie impotriva ratacirilor, a actiunilor fara un sens anume, colectivul este aliatul natural al linistii sociale. Desigur, e si aliatul celor care sint raspunzatori de aceasta liniste. Bibi Ianculescu spusese odata, cu destula admiratie in voce, ca “la sovietici si veceurile sint in comun”. Grancea ridicase din sprincene, avea in mina un pahar cu apa minerala, din aia fara gaz, puteai crede ca e votca, asta era chestia lui, la intrunirile tovarasesti, dar si la cele oficiale nu bea un strop de alcool. Umbla vorba ca nu bea niciodata, ceea ce nu era adevarat. Vorba era spusa cu rautate, cine nu bea are alte vicii. Grancea bea, dar numai cu cine voia el si numai cind avea chef. A ridicat din sprincene fara sa spuna nimic, dar Ianculescu a priceput, putea sa fie o vorba aiurea, cine stie cum ajungea unde nu trebuie, ciolovecii plecasera dar erau de fata. Bibi Ianculescu a fost nevoit sa continue – la Piskarevskoie, cimitirul blocadei, s-a facut o toaleta pentru vizitatori, toata numai marmura. Cind intri, dai intr-o sala. Luminoasa, curata, eleganta. Iar in fata ta treizeci de tronuri, ma intelegeti, cu ocupantii relaxati, fara usi, fara cabina, e cevaa…
Grancea a sorbit, strimbindu-se, chipurile, din pahar si a zis cu voce retinuta:,,Ca la Roma, in vremea lui Nero. Ca sa nu fie nimeni banuit ca ar avea ceva de ascuns”. Toata lumea a izbucnit in ris, doar Ianculescu n-a schitat nici un zimbet, nici un muschi nu i s-a clintit pe obraz. S-a apropiat de Grancea, l-a prins de umar, avea degete scurte si puternice, perfect egale, palma lui era ca o lopata de infanterie Lineman, l-a prins si l-a strins cu putere. Grancea nici n-a cricnit. “Si in vremea lui Cezar era la fel, de ce Nero? “ Grancea a ridicat incet paharul si nimeni n-ar fi fost sigur de intentia sa, sa bea sau sa arunce apa in fata lui Ianculescu. “Pentru ca Nero era nebun. Era nebun si n-a murit din cauza unui complot. Nimeni n-a reusit sa comploteze impotriva lui Nero. Impotriva lui Cezar, da. Intelegem, deci, ca in vremea lui Cezar se putea pune la cale un asasinat politic, iar in vremea lui Nero, nu. Totul din cauza toaletelor, tovarase Ianculescu, toaletele!”
Neculai Craciun n-a priceput atunci care era adevaratul inteles al schimbului de replici. Nici nu avea cum, pentru ca petrecerea tovaraseasca avusese loc cu destul de mult timp inainte ca pe el sa-l intereseze rapoartele de la Statistica. Dar cind a inceput sa i se lumineze in minte ideea ca tot ce parea neclintit risca sa alunece, si-a dat seama ca dincolo de cuvinte si de sentimente ramin de neclintit doar capitolele din statistici. Nu cifrele, acestea puteau fi mincinoase la fel cum erau cuvintele, telegramele, spectacolele din piata, nesigure precum sentimentele, nu cifrele insa capitolele. Acelea erau singurele certitudini. Benzina, alimente, haine, bocanci, televizoare si masini de cusut, tone de otel, kilowati ora, ulei, sare si bovine vii. Bolnavi in spitale, pensionari pe criterii de boala si morti ori nasteri la mia de locuitori. Studenti la zi, la seral si la “fefe”. Toate erau realitati pe care nu le observase pina atunci, pentru ca nu fusese treaba lui sa le observe. Ii era teama ca nu era treaba cuiva anume, ca totul fusese lasat pe seama urmatorilor ani si a intimplarii.
Nu era in firescul relatiei sale cu Todor Grancea sa nu spuna adevarul cind era intrebat. Doar ca in acest caz totul a devenit mai complicat decit isi inchipuise, atunci cind a decis sa faca lucrurile ca la carte. Contactul sau cu baietii de la “Acvariu” a fost o intimplare. Cu toate ca i se raportase de citeva ori despre intilnirile lor la restaurantul cu geamuri ca o vitrina de magazin de pantofi, nu-i prea luase in seama. Era partizanul ideii ca oricum nu-i poti face pe oameni, mai ales pe astia, intelectualii cu veleitati artistice, sa-si tina gura si de aceea e mai bine sa-i lasi sa sporovaiasca in grupuri si locuri stiute. Altfel se imprastie si totul devine mai greu de controlat. Atita vreme cit birfesc si injura regimul doar intelectualii astia, e bine. Mai rau este atunci cind miriie clasa muncitoare. Pe asta n-ai cum s-o controlezi, s-o urmaresti, s-o faci sa inteleaga ca exista limite pe care nu e bine sa le incalci. De exemplu, limita dintre vorba si fapta. Baietii de la “Acvariu” aveau gura sparta, cu faptele nu se incurcau. Asta pentru ca desi erau indrazneti cind foloseau ori cind analizau temeinic miscarile mari din politica si societate, erau foarte prudenti cind era vorba de faptele mici. Si orice primejdie, orice amenintare pentru sistem trebuie sa inceapa cu fapte mici. Nimic mai eficient decit picatura de apa si firul de nisip. Lor nu poti sa li te impotrivesti. Mai usor infrunti furtunile si desertul.
Asa se face ca n-a dat curs initiativelor venite dinspre subordonatii sai nerabdatori sa treaca la actiune. Semanau cu niste dulai tinuti in lant, ce s-ar mai fi napustit, ce ar mai fi sfisiat, citi bani n-ar fi justificat, filaj, ascultare, perchezitii, interceptari, ar fi fost o fierbere si un zumzet plin de entuziasm. A respins propunerea de luare in lucru punindu-si semnatura, doar initialele, C.N., nu N.C., ca sa nu stirneasca vigilenta celor mai ticalosi dintre ei, “nu este cazul C.N. “. “Astia sint ca viespile, nefolositori si veninosi. Daca le spargi cuibul se risipesc si isi fac o mie de alte cuiburi. Decit sa molipseasca albinele lucratoare mai bine ii lasi sa se descarce intre ei. “ Asta fusese si parerea lui Grancea atunci cind au ajuns sa discute pentru prima data deschis despre grupul de la “Acvariu”.
Il cunostea pe profesorul Cirlan. Il cunostea asa cum avea cunostinte mai mult sau mai putin exacte despre aproape doua sute de intelectuali, nu doar din Bucuresti, care isi facusera din birfirea sistemului, nu neaparat a regimului, a Partidului ori a sefului cel mare, un fel de distractie. Un fel de joc de-a soarecele si pisica, era felul lor de a se automaguli, intepind prin gard blana leului. Nu era periculos, dar era palpitant. Mai vorbise cu Grancea despre asta si, vazindu-l destul de dezinteresat de subiect, i-a cintat in struna si i-a spus:
— Decit sa ia droguri ori sa puna bombe, mai bine sa clantane. Ciinele care latra nu musca.
Grancea l-a privit printre gene, acesta era obiceiul lui cind voia sa-l faca pe interlocutor sa tina minte ce-i va spune, l-a privit asa citeva secunde si apoi a mormait:
— Nu musca, dar sperie. Oamenii politici se sperie destul de usor. Noi nu sintem politici, noi sintem profesionisti ai puterii, sa tii minte asta, Craciune, profesionisti, nu ne temem, dar tinem cateii din scurt. La unii le punem botnita. Asta sperie cel mai tare, un ciine cu botnita arata de-a dreptul fioros, te face sa te gindesti la ce ravagii s-ar deda daca n-ar avea botnita.
Apoi a ris incetisor, era semnul unei bune dispozitii rau prevestitoare. Cind l-a intrebat de Rafael Cirlan, profesorul de stiinte sociale ori socialism stiintific de la Grupul Scolar, era cit pe ce sa-i spuna adevarul. Nu chiar tot adevarul, dar o mare parte din el.
— Il cunosc. Cum s-ar spune, e in atentia noastra, dar nu e ceva deosebit. E un tinar care se straduieste sa iasa in fata, macar stim ce vrea. Ca sa fie totul in regula o sa-i aranjam o bursa, o plecare, nimeni nu rezista. Sau nu rezista multa vreme. Todor Grancea era usor iritat, daca nici Craciun nu era atent la nuante, mare lucru nu putea cere de la ei. Cu toate ca nu se considera un politician, ci un profesionist al puterii, stia prea bine ca fara ei se afla intr-o situatie mai proasta decit cei pe care ii numesc “politicieni”. Stia bine cum merg lucrurile, pentru ca sa stea intr-un prezidiu la o sedinta plicticoasa, ca sa-si vada portretul la o defilare de 1 Mai sau 23 August, ca sa schimbe Volga cu Zil-ul, politicienii astia erau in stare de orice, de la a minca zilnic rahat cu linguroiul la ingroparea de viu a celui mai bun prieten. El nu era obligat sa linga dusumelele sau sa scuipe pe mormintul cuiva, de el aveau nevoie.
— Baiatul acesta chiar gindeste, asculta-ma pe mine. Deocamdata gindeste in capsorul sau dar, cine stie, poate sa-i zboare gindul si…
Grancea isi plimba palma peste fata, peste ochi si obraz, de parca s-ar fi spalat.
— Sa tii minte, Craciun, asta e regula de aur, numarul zero – prevenirea e mai buna decit stingerea. In politica reala e mai bun un dusman decit un disident. Cu dusmanul te bati, dizidentii astia iti fura scaunul in vreme ce te tin de vorba.
Si iar se auzi “hi hi”-ul care spunea ce nu putea fi spus in acel birou, chiar daca Todor Grancea era cine era.
CARTEA
Plan de rezerva este cel de-al treilea roman din ciclul epic care a debutat cu Supunerea (Editura Cartea Romaneasca, 2006) si a continuat cu Cit ar cintari un inger, 2009, reconstituind un nou fragment dintr-o fresca a vietii in comunism. Pe fundalul ultimului deceniu al dictaturii aflate in plina glorie se contureaza – alaturi de dramele unor oameni prea marunti ca sa poata lupta singuri cu aberatia unui Sistem represiv – un magnific plan conspirationist, “Fata Morgana”, ale carui detalii sint stabilite cu o precizie diabolica in chiar miezul Sistemului, care se obstineaza sa se salveze, atent la evitarea imploziei. Intimplator sau nu, acest complot politic se intretese cu povestea de dragoste a unei Doamne Bovary de tip nou, ratacite intr-un banal-fabulos Bucuresti, care ameninta cu ruina.
AUTORUL
Eugen Uricaru s-a nascut la 1 noiembrie 1946, la Buhusi. Debuteaza editorial in 1974 cu volumul de povestiri Despre purpura. Urmeaza volumul de nuvele Antonia (1977) si romanele Rug si flacara (1977), Mierea (1978), Asteptindu-i pe barbari (1981, 1999), Vladia (1982), 1784 – Vreme in schimbare (1984), Stapinirea de sine (1986), Glorie (1987), Pentimento (2000), Navigare (2001). In anul 2006 publica la Editura Cartea Romaneasca romanul Supunerea, urmat in 2009 de Cit ar cintari un inger. Cartile autorului au fost distinse cu premii ale Uniunii Scriitorilor din Romania (1980, 1985) si cu Premiul Academiei Romane (1985). Volumele sale au fost traduse in germana, franceza, polona, greaca, maghiara, rusa si sirba. Este de asemenea traducator din limbile italiana (Curzio Malaparte, Italo Calvino) si rusa (Alexandr Soljenitin), precum si autor de scenarii de film. Filmele Rug si flacara si Stare de fapt (realizate dupa scenariile sale) au fost distinse cu Marele Premiu la Festivalurile de la Santa Rem (Portugalia, 1979), respectiv San Marino (1995).
Galerie foto
