Muzica perfecta: Shine on You, Crazy Diamond. Nu stiu nimic mai frumos, mai consistent, mai profund, mai simplu, mai cuceritor, mai lipsit de conditionari exterioare decit acest poem simfonic de nici jumatate de ora. Trebuie sa fii aici, sa-l auzi…
Inceputul este lin, ca mingiierea apei pe matasea unui tarm cu nisipul fin. Murmurul clapelor se impleteste natural cu lumina rasaritului, nu a unuia anume, ci a esentei rasariturilor de soare pe plaja, acolo unde va fi inceput viata. Chitara introduce stralucirea soarelui brumat de ceturi, apoi clatina, ca-ntr-o atingere miraculoasa, clopotele cerului, alungind fantasmele de nori subtirateci. Iar cind tobele si basul intra in marsaluire sonora, viata e deja prezenta, cu zvircolirea nelipsitelor suferinte si-n profunzimea sufocanta a clipelor cind iti spui ca, poate, nu traiesti degeaba. Si ai vrea sa fie aici…
“Povestea” discului (editia EMI, 2011, remasterizata de James Guthrie in surround, ofera senzatia de imersiune in izvorul nemuririi) e universal valabila, incit mi se pare ca face parte din viata oricarui om, fie el rocker sau nu. Particularitatea motivului Syd Barrett a disparut demult. Fiecare ascultator are un “diamant” pe care il invoca intr-un moment sau altul al vietii. Fiecare om care se integreaza intr-un sistem social, politic sau cultural se simte prins in “masina” si stors de toata energia. Fiecare tinar intrat in viata de adult trece peste raptul initiatic numit “ia o tigara”. Fiecare individ, barbat sau femeie, hetero– sau homosexual, are clipe de acuta sensibilitate, cind lipsa “celuilalt” il face sa spuna, sa cinte, sa urle sau sa sopteasca: “as vrea sa fii aici…”.
Dar ce va spun eu povestea voastra si de ce traduc in vorbe terne ceea ce Pink Floyd cinta dumnezeieste? Nu e absurd, nu e nici blasfemie. Oamenii aceia concreti, cit se poate de vii si normali, pe numele lor David Gilmour, Nick Mason, Richard Wright si Roger Waters au avut in minte citeva idei si le-au concretizat printr-un proces chinuitor de creatie, banal numit “munca in studio”. Intrebati deunazi daca au suferit iluminari celeste, ei se derobeaza, afirmind ca au facut ce stiau si ce puteau in conditiile tehnice date. Doar prezenta lui Syd Barrett, dus deja in lumea lui unica, necunoscuta si indestructibila, le-a fost stimulent metafizic. De unde apare ca o mica ipocrizie dorinta, sincer formulata: “as fi vrut sa fii aici…”.
N-o sa divaghez acum pe tema singuratatii artistului, care se suprapune peste tema solitudinii omului contemporan. As vrea sa pot asculta muzica detasat, in liniste si-n… singuratate! Dar cum sa fii neutru si indiferent, cum doar “sa-ti bei ceaiul”, cind societatea tinde sa te izoleze in gaoacea din care te-ai nascut? Formulat altfel (conform cu animatia rulata pe ecran, in concertele Pink Floyd sustinute la jumatatea anilor ‘70): cum poate iesi din cubul sau individul ostracizat si parasit? Raspunsul e ambiguu. Subiectul a solicitat intens muzicienii – in speta, pe Waters –, permanent. Si n-au terminat de explorat, n-au gasit solutia nici azi.
Singura certitudine ramine dorinta: “as vrea sa fii aici…”.