Drept urmare, in discutiile despre arta in care-am combatut aprig de-a lungul timpului, vorbeam despre polonez ca si cum as fi petrecut cel putin citiva ani in laboratorul lui de la Pontedera. Ca prin minune, nimeni n-a parut ca miroase nevinovata mea impostura, probabil pentru ca Grotowski suna a sirop de tuse pentru o boala incurabila. Acum intelegeti, cred, de ce nu meritam sa vad The Living Room, un performance marca Workcenter-ul lui Grotowski si Thomas Richards, intimplare care-a avut loc in cadrul din ce in ce mai surprinzatorului Festival al Teatrului de Opereta, “Viata e frumoasa”.
Nu meritam sa cumpar prajiturele si suc (asta e una dintre rugamintile trupei, ei aduc fructe, ceai, cafea, te primesc la ei in livingroom – foaierul de la Odeon –, tu aduci prajiturele si ceva de baut), nu meritam sa dau mina cu Richards si sa-mi spuna “Welcome, nice to meet you, Luiza! Ma ajuti si pe mine sa pun cornuletele pe-un platou?”. Dar, mai ales, nu meritam sa vad rezultatul atitor ani de cercetari la Centrul de Experiment si Cercetare Teatrala din Pontederna, Toscana. Explozia de energie, cintecele traditionale, dansurile, ritualurile, izbucnind toate din burta actorilor si ajungind la noi, oaspetii din sufragerie, ca o cafeluta neagra, tare, aromata. Si dupa aceea, bucuria de-a iesi in Bucurestiul de aproape-iarna, cu Oana (care se pricepe la teatru mult mai bine ca mine) povestindu-mi entuziasmata cum a vazut acum zece ani piesele lui Grotowski de pe niste casete video, oprindu-ma in mijlocul strazii ca sa-mi explice de ce regizorul a fost condamnat la moarte dupa Printul Constant, cum l-a ajutat Brook s.a.m.d. Cred c-a venit timpul sa citesc xeroxul acela vechi.