V. Leac reuseste sa creeze in versurile sale ceea ce Nichita Stanescu numea “starea de poezie”: doar ca, daca starea de poezie e asociata indeobste, in imaginarul acefal colectiv, cu delirul blind al unui poet bleg si inofensiv, aici este vorba de o senzatie torentiala, intensa si chiar periculoasa. Ideea de aventura in necunoscut se asociaza spontan textelor lui care vin de nicaieri si merg spre niciunde: sint aici lucruri care nu s-au mai spus niciodata in limba romana, sint obiecte nemaiimaginate si posibilitati lingvistice de o mare ingeniozitate, din care citez doar citeva: “mi-am dat seama de forta/ de expresivitatea acestei masti de chiuveta atit de neobisnuite”, “nimeni nu a turnat/ vreodata un film despre viermele de ridiche”, “sint in zona niste obiecte geometrice verzi”, “zece fabule cu oameni pentru animale”, sau seria mitologica in care intra “plestii”, viermele cu maxilar dublu, melcul-cangur, sopirla-libelula, “super-padurea uriasa” si mamutul vegetarian cu opt picioare din poemul despre viitor. In mai multe rinduri, Leac propune serii de obiecte sau de intimplari haotice, serii ce nu asculta de nici o regula de succesiune, nici macar de aceea din celebra catagrafie chineza a lui Borges, a pitorescului socant, metafizic si autoreferential. In poemul agenda lui S. (salingerianul Seymour Glass, personaj de predilectie pentru Leac), orice poate urma dupa orice, fara logica, fara remuscare: “.the mother of all groups/ gollumb/ bujie verde/ subgrup/ mustar brazilian/ creveti murati/ chiftea in sepia/ perforator de gel/ vopsea/ ton/ e studenta eromanda/ sare/ capcana pentru par/ supa de castraveti/ urs violaceu/ parchet iluminat/ dasdsad/ lokakamara/ abecefara/ difuzor in dovleac/ porumb in lac/ varza/ gamainar/ soarece de venetia/ pui de barza/ cascaval/ cintece induse/ m-au persecutat/ stupoare”. Este evidenta filiatia dadaista, ba se observa chiar si turnura demonstrativa a scolii lui Tzara in secventa de sunete aleatorii “dasdsad/ lokakamara/ abecefara” – pentru acest poet, poezia se face “fara a,b,c”, deci fara gramaticalitate canonica si fara cumintenie alfabetica.
Din interiorul lumii de azi
Dar nu de istoria literaturii ne aminteste poezia lui Leac, altfel mult prea deschisa spre reprezentarile lumii contemporane ca sa ne arunce in orice fel de istorie. Textele din Toti sint ingrijorati vorbesc din interiorul lumii de azi, asumindu-si adesea indiferenta usor cinica fata de tot ce nu e legat de aceasta. Vocea din multe poeme este una feminina, adolescenta, rasfatata (“sint adorabila”, declara unul dintre personajele cartii), pentru care lumea e un cadou (“Sint foarte mindra de jobu meu: azi am desenat niste pantofi/ pentru animale de companie”). Sintem in plin univers postindustrial, in care slujbele “reale” au disparut, inlocuite de joburi virtuale, iar angajamentul existential in relatii umane directe si “profunde” se transforma in atasament nevrotic fata de obiecte si in comunicare eliptica, codificata, mediata de internet. O sectiune intreaga din carte, a treia, contine poeme sub forma de mesaj pe internet, unele intitulate inbox. Sint mesaje confuze, indreptate catre patru colturi ale continentului, intre personaje cu numerosi heteronimi, greu de identificat, ce traverseaza exaltari si depresii, uneori lasindu-se interpelate de cineva care semneaza “cu neliniste, inima ta trista si depravata”. Este aici, cred, o pledoarie a lui Leac pentru legitimitatea acestui mod de a scrie si a simti; lumea de astazi, multiplu conectata si intens virtualizata, se transforma uneori, abrupt si nemediat, in poezie. E poezia brusca a e-mail-urilor, a certurilor familiale, a biletelor de sinucigas, a interviurilor cu copii de scoala primara, tot felul de discursuri ridicole, absurde si verosimile, care abereaza lent, ca intr-o piesa de Eugen Ionescu. Aceste resurse de limbaj sint exploatate de catre V. Leac cu o neobisnuita dexteritate. Iata: “Ei, cum e acasa? Nu-mi spune ca sa nu mi se acutizeze doru./ Pe aici nu-i mare brinza, dupa cum probabil ai aflat deja,/ simbata seara am ajuns din nou La Nerv. Mersi ca mi-ai raspuns./ N-am inteles nimic din povestire, dar ideea de mahmureala generala pare misto./ Nici eu nu stiu exact ce e inauntrul meu – chestia asta ma scoate din pepeni./ Ei, dar sint sigura ca vei dansa si tu, doar e Lunea Cincizecimii./ Si nu uita sa-mi trimiti poze cu fularul tau verde”. Sint versuri care atesta existenta unui mod de a fi intotdeauna pe margine, pe care lumea de azi il incurajeaza. Sfidare si depresie, exuberanta si anxietate, toate laolalta, in doar citeva rinduri atit de posibile. Existente virtuale, undeva pe buza neantului (un student e bursier la Nordkapp, in Norvegia), intr-o mahmureala generala, dansind de Lunea Cincizecimii (?). Desigur, acestea nu sint decit incercari de a testa functionarea pe viu a poeziei in lumea reala. Poezia lui Leac e totusi in alta parte.
Un volum euforic si nevrotic
As putea descrie volumul Toti sint ingrijorati drept euforic si nevrotic in acelasi timp si in aceeasi masura. Euforic prin senzatia de libertate pe care o da extraordinara disponibilitate imagistica a acestui poet. Si nevrotic, pentru ca excesul de libertate creeaza nesiguranta, o nesiguranta de care autorul profita pentru a o transforma in teroare. Il aprob aici intru totul pe Bogdan-Alexandru Stanescu care, intr-o cronica, lupta cu prejudecata ca V. Leac ar fi doar un poet “amuzant”. De fapt, a intelege din Leac doar cascada de ciudatenii inseamna a nu vedea ansamblul. In poeme precum ce s-a mai intimplat in apartamentul lui S., la mine, S. asculta o poveste, sora unui copil de mingi, doar cei care se lasa captivati exclusiv de virtejul asociativ al imaginilor mai pot citi simpla placere de a scrie. Sint poeme tulburi, despre optiunea intre viata si moarte, despre personalitatea borderline sau despre “tipul cu biblia fericirii”, care sta pe un zgirie nori si “pe el il ploua numai de la burta in jos”, figura a divinitatii, scrutata cu ochi laici. Poeziile acestea nu sint doar aranjamente verbale, ci au un mesaj greu, care explica semnificatiile si sursa acestui mod de a vorbi “in dodii”.
In astfel de texte, poezia lui V. Leac isi arata nu doar tesatura, ci si adevarata amploare semantica. Haosul din seriile de imagini ale lui Leac isi are radacinile in faptul ca existenta intreaga e intr-o dunga. Si nu doar in planul eco-socio-politic. Chiar individul uman este afectat, e “usor defect”, poate pentru ca, asa cum se spune intr-un text, “n-a mai trecut pe la rotitor”. E deci o poezie a starii de a fi lipsit de sprijin moral, psihologic sau filosofic. O poezie curajoasa, care isi asuma in chiar miezul ei nimicul cotidian si, in loc sa-l pieptene avantajos, ii ingereaza umorile, fierea neagra. Haosul din poezia lui Leac, antrenat la nivelul avalansei de imagini, se limpezeste in adinc intr-o singura si puternica afirmatie. Voi cita, intreg, doar poemul S. asculta o poveste, un text ce pare sa abereze duios si fara limita, pina la versul final, care puncteaza grav sensul aparentei divagatii: “acest obiect mult indragit/ pe care aproape toti l-am avut/ si de care rareori ne despartim/ pare atit de simplu/ dar studiat cu atentie nu pare/ il mirosi cu drag il mingii ca pe-o sticla/ trece dintr-o mina in alta/ uneori vindeca alteori otraveste/ intotdeauna un loc de refugiu/ daca as fi un obiect asemanator/ purtat uneori de vint/ sau pur si simplu uitat intr-un loc banal/ poate ca nici nu merita atit de mult/ sa vorbim despre el/ uneori adormi si te trezesti alaturi/ nu cere nimic iar atunci poti renunta/ sa presupunem ca dupa viata nu exista nimic/ doar acest obiect”.
A percepe corpul propriu ca pe un obiect “linga care te trezesti uneori” e mai mult decit o imagine poetica alaturi de o mie altele. Este vorba de o gindire cu totul altfel, care nu ne provoaca doar mintea, ci si simtul echilibrului, confortul moral intr-o lume fara temeiuri. Ii putem spune acestei gindiri: poezie.
V. Leac, Toti sint ingrijorati,
Editura Tracus Arte, 2010
Galerie foto
