Pentru ca trupa de la Katona Joszef din Budapesta este impecabila si regizorul Ascher Tamas inteligent, subtil, atent la supapele tensiunii dramatice si la deturnarile gravitatii de fond. Plictisul gravid, lincezeala sordida si neputinta obsesiva nu sint nici o secunda enuntate ca atare, ci dezbracate la piele de tonul sobru. Ivanovul ungurilor e Cehov cu mult paprika. Inciziile comice suculente nu tin de o deconstructie semantica, ci de o anulare a cliseelor de receptare. Melancolia si greutatea cehoviene sint aduse la fileul deconspirarii tragicului in forma lui greu ingurgitabila.
Ascher Tamas e un regizor minutios situational, un regizor care arunca in joc reversul autoritatii plictisului si te face sa intelegi de ce, de la un punct incolo, a nu vrea nimic poate sa devina un mod de viata. Cel mai autentic cu putinta pentru un tip ca Ivanov, uzat de prozaismul intimplarilor de zi cu zi, de gustul rinced al compromisurilor. Cu parul in ochi si total abulic, Ivanov e cea mai puternica imagine a sictirului fara limite si fara de ce-uri. Il macina indiferenta, dar, in acelasi timp, se muleaza perfect pe calapodul ei. Nu isi doreste decit un singur lucru: sa fie lasat in pace, sa se sustraga oricarei posibile deveniri, sa nu fie intrebat unde si de ce pleaca, cind si de unde vine. Pentru Ivanov, orice explicatie este sinucigasa. Nu poate sa-i spuna sotiei pe moarte de ce nu o mai iubeste, nu poate sa accepte o noua casatorie, pe scurt, nu poate sa traiasca fara sa despice firul in ate ale torturii psihice. Embrionul ratarii il protejeaza si in acelasi timp ii taie respiratia oricarei actiuni. Nu vrea decit sa fie in afara liniaritatii evenimentelor. In Ivanov colcaie chestionarul nevrozelor si blocajelor pe care Fekete Erno nu le supraliciteaza in interpretare. Dimpotriva, felul in care regizorul ungur ii construieste actorului contexte care umanizeaza angoasa si o coboara la nivelul intentionat primitiv este exemplar. Situatia teatrala contraofensiva a unuia dintre cele mai profunde si grele monologuri din text probeaza o lectura regizorala de mare ingeniozitate subtextuala. Cu plictisul pe buze si pantalonii pe jos, Ivanov traverseaza in fundul gol camera si se asaza pe pian in timp ce fumeaza. Nu simti nici o secunda plumbul din acest monolog care, daca nu e gindit intr-o incadratura desteapta, poate deveni de un patetic absolut. Pe jumatate dezbracat, Ivanov descopera tot ce e mai uman derizoriu si dramatic in el.
Ascher Tamas are o tehnica a inversarii pozitiilor de forta dramatica extraordinara.
Scena de plictis colectiv in care tinerele stau la petrecere cu ochii in gol si rid timp, iar tinerii mesteca in cesti ca si cum ar rumega in tihna iarba este o adevarata secventa felliniana. Batrina cu baston pe care clovnul locului o saruta pasional devine, fara sa scoata un cuvint, o prezenta de mare impact.
Ivanov este spectacolul adrenalinei din spatele plictisului. Este o mostra de vitalizare a unui text cu care poti oricind sa faci teatru letargic. La fel cum poti sa faci, cazul spectacolului de fata, teatru in priza.
Purificarea lui Andrei Serban este un spectacol care merge dincolo de termeni ca insuportabil, ingrozitor, socant. Sau poate ramine doar in limitele acestor termeni intr-o Romanie in care analiza spectacolelor se opreste de multe ori la probleme de limbaj. Sa faci Sarah Kane la noi inseamna sa-ti asumi un risc de receptare care e evident. Pentru ca anatomo-psihopatologia dramaturgica a sinucigasei bombe – Sarah Kane – n-are limite. Si uneori nici regizorul. Andrei Serban a pastrat fragmentarismul scriiturii intr-un spectacol care are momente de tensiune si momente de maxima deriziune. Ce, de ce si cum ar merita dezbatut intr-o discutie pe care, de obicei, festivalurile o nasc. Daca Purificare ne revolta, haideti sa vedem si de ce.