Supus bombardamentului informational despre si entuziasmat de marile aniversari ale anului, Mahler si Liszt, aveam toate sansele sa uit de unul dintre personajele istoriei muzicii secolului XX care imi sint printre cei mai dragi, dirijorul Hermann Scherchen, de la a carui nastere s-au implinit 120 de ani. Sansa a facut insa sa primesc zilele trecute ultimul album al casei franceze Tahra, dedicat acestei mai putin mediatizate aniversari, un set de doua discuri intitulat Hermann Scherchen: Enregistrements “Live” Inedits si m-am scufundat realmente in muzica acestui mare maestru si om de cultura autodidact, cu impulsuri adesea renascentiste si vizionare.
Albumul Tahra contine inregistrari din cele mai variate si, calitativ, cu cele mai diverse orchestre, acoperind anii 1945-1965, ultima inregistrare fiind facuta cu circa sase luni inaintea mortii lui Scherchen. In ordinea programului, puteti auzi Rondo-ul lui Schubert pentru vioara si orchestra, D 438, cu Lore Spoerri si Radioorchester Beromunster (1945), Ma mere l’Oye al lui Ravel cu RIAS-Sinfonieorchester (1949), Un supravietuitor din Varsovia, concisul monument muzical cladit de Schönberg in amintirea celor ucisi in Holocaust (cu Orchestra teatrului de la Darmstadt, 1950), o versiune a haedelienei Muzici a apelor, cu Orchestra RAI din Roma (1957), Cantata lui Beethoven, Der Glorreiche Augenblick, op. 136, cu un fenomenal Dietrich Fischer-Dieskau, din 1956, un extras miraculos din Don Giovanni cu la fel de miraculoase voci ale Suzannei Danco, Erika Köth, Joseph Traxel, Walter Berry si Orchestra Simfonica a Radioului Bavarez (1957), Debussy cu ale sale Jeux (Nordwestdeutsche Philarmonie, 1960) si doar o miscare, Scherzo din Simfonia a 2-a de Bruckner, cu Orchestra simfonica din Toronto (dec. 1965). Nu este greu de intrevazut spectrul extrem de larg al repertoriului dirijorului german, pe care in epoca interbelica muzicieni romani entuziasmati de prestatiile sale la Ateneu tentau sa-l aduca la Bucuresti pentru a transforma Orchestra Filarmonicii…
Dirijor cu convingeri democratice, interpret al lui Mahler, inclusiv la Bucuresti, intr-un moment in care compozitorul era interzis in Germania, Scherchen, plecat in Elvetia imediat dupa instalarea nazistilor la putere, avea sa revina dupa razboi si, din 1947, sa joace un rol de frunte intr-un proiect de experiment muzical sustinut de fortele de ocupatie americane. Cursurile de vara de la Darmstadt, initiate in ideea de a face cunoscuta muzica contemporana interzisa de nazisti, aveau sa se transforme in locul de cult binecunoscut de mai tirziu al muzicii experimentale si la care aveau sa aspire, uneori chiar sa participe, si compozitori din tarile est-europene de dincolo de Cortina de Fier.
La Darmstadt, la 20 august 1950, Hermann Scherchen a dirijat in prima auditie, extrem de semnificativa, Un supravietuitor din Varsovia, versiune aflata pe discurile ce vi le semnalez (fara sa fie un “inedit”, deoarece banda a mai fost publicata pe un CD RCA/Bertelsmann in anul 2000). In relatie cu Arnold Schönberg si promotor al muzicii lui inca din anii ‘20, de la inceputul carierei sale, Scherchen s-a straduit imediat dupa razboi sa-i popularizeze ultimele creatii si a fost cel care, in cele din urma, a sfidat oprobiul si conservatorismul public, dirijind opera Moise si Aron.
Pentru Scherchen anul 1950 nu a fost insa unul fast, devenind o prima victima a McChartysm-ului cultural european, ce a dublat o vreme Razboiul rece. In 1950, Scherchen participase, alaturi de alti doi muzicieni elvetieni, la Festivalul Primaverii de la Praga, iar la intoarcere tinuse o conferinta in cadrul unei saptamini culturale cehe organizata de Partidul Muncitoresc elvetian. Cercurile conservatoare elvetiene au cerut imediat capul sau, reinviind mai vechi acuzatii de filocomunism, iar dirijorul a fost practic judecat intr-o sedinta a Comitetului Director al Colegiului Muzical din Winterthur, a carui orchestra simfonica o formase si o dirijase incepind din 1923.
Protocoalele sedintelor Comitetului Director, ramase secrete timp de 50 de ani si pe care le-am putut consulta in arhive abia dupa anul 2000, atesta cit de incinsa a fost confruntarea de forte in lumea culturala traind in umbra Razboiului rece. In ciuda apararii sale, Scherchen afirmind textual ca si alti artisti elvetieni (Arthur Honnegger, dirijorul Rudolf Baumgartner, organistul Roger Vuataz, director al Radio Geneva) au calatorit dincolo de Cortina de Fier, “fara ca faptul sa fi declansat un strigat de razboi in opinia publica”, dirijorul a fost in cele din urma condamnat fara apel.
Procesul verbal al sedintei de la 10 iulie 1950 inregistra verdictul in baza caruia Scherchen era inlaturat de la conducerea Orchestrei din Winterthur, care avea sa fie urmata de demisia sa si din fruntea Orchestrei Beromunster, a Radioului de la Zurich: “Daca o persoana inteligenta cum este Scherchen – care cunoaste dorintele dictaturii comuniste si care trebuie sa le fi vazut cu ochii sai – se lasa antrenata de cercuri elvetiene care se bat pentru acelasi ideal, atunci nu mai este vorba de o declaratie oficiala in favoarea idealului comunist, ci de o declaratie oficiala in favoarea formelor actuale de dictatura si imperialism ale comunismului rus. In ciuda meritelor lui Scherchen in viata muzicala […] am ajuns totusi, pe plan politic, intr-un punct unde trebuie sa ne separam”.
Informatia ajungea la Arnold Schönberg, in Statele Unite, care ii scria lui Scherchen in august 1950: “Mi s-a comunicat din diverse surse ca ai fi comunist. Este adevarat sau nu?”. Intre cei doi avea sa urmeze o corespondenta pasionanta, Schönberg ezitind timp de citeva luni sa-si mai dea consimtamintul pentru interpretarea lucrarilor sale de catre Scherchen. Dar, ironie a sortii, in noiembrie 1950, cind Scherchen parasise definitiv zona germana a Elvetiei, in care avea sa refuze sa mai dirijeze pina la moartea sa in 1966, Arnold Schönberg ii scria usurat: “Consilierul meu juridic, care a facut la Washington investigatiile pe care i le-am cerut, mi-a comunicat ca nu te afli pe nici o lista de suspecti politici, ca nu esti, in consecinta, considerat nici membru al Partidului Comunist, nici printre agitatorii notabili si ca nu exista obiectii fata de continuarea relatiei noastre artistice si editoriale…, ca poti, prin urmare, sa-mi interpretezi lucrarile si sa mi le publici…”.