– Fragment –
A patruzeci si sasea marturie
Alison Barrell
Curios, cind eram mica eram indragostita de un Barrett si am ajuns sa ma casatoresc cu un Barrell… De altfel, numele de fata era Barraclough, mama mea era o Barrows, bunica mea o Barrymore… Da, eram indragostita de acel Barrett, care se numea inca Roger, pentru ca vorbesc despre Morley School. De la el pastrez numai aceasta colectie de bile de sticla colorate, uitati-le aici, frumoase, nu? El mi le-a daruit, si fix dupa ce ma comportasem urit, foarte urit… Invatatoarea ne spusese sa facem un desen si in timp ce eu mizgaleam, Roger a desenat o superba Luna verzuie, cu toate craterele si petele, va jur ca mai mult decit desenul unui copil, parea o plansa dintr-un atlas astronomic… Apoi a inceput sa-i curga singe din nas, i se intimpla foarte des, si a cerut voie sa se duca la baie. Cind s-a terminat ora, nu se intorsese inca, astfel, eu am luat desenul lui, l-am semnat cu numele meu si i l-am dat invatatoarei impreuna cu al meu, pe care ii imitasem semnatura. Astfel, Roger nu si-a dat seama de nimic pina in ziua in care invatatoarea a adus desenele notate, un 9 pentru mine si un 3 pentru el… Asteptam sa ma spuna, in schimb, a facut ca Tom Sawyer si a tacut. Ba mai mult, intrucit a vazut cit eram de stinjenita, a doua zi mi-a adus aceste bile spunindu-mi ca erau tot niste Luni si ca avea atit de multe, ca n-ar fi ramas niciodata fara.
Veti intelege… nu l-am uitat niciodata, unul asa ca el… Ma duceam la toate concertele lui, fara sa stie logodnicul meu, chiar daca sint sigura ca el nu-si mai amintea de mine… Cind n-a mai cintat cu ceilalti, am continuat sa le cumpar discurile, pe cele pe care le-a facut singur si pe ale grupului… Iubitii mei n-au inteles niciodata motivul acelei fidelitati, de fapt sint singurele discuri pe care le-am cumparat in viata mea, in orice caz, cum se spune, treaba mea, nu credeti? Si, cind am vazut ca unul dintre acele discuri se intitula The Dark Side of the Moon, mi s-a facut rau, asta si pentru ca erau anumite cuvinte, acolo, dar anumite cuvinte… Acum doi sau trei ani, intr-un documentar al BBC, l-am auzit pe un muzician afirmind ca acela era discul prin care prietenii lui au ajuns la un compromis cu nebunia lui, reusind, in sfirsit, sa scape de el: dar ce inseamna asta! A ajunge la un compromis inseamna sa recunosti, deci cum e posibil sa te eliberezi? Te eliberezi negind, uitind – sau gresesc? Nu, pentru ca, in caz ca gresesc, corectati-ma, eu sint prima care admite ca nu se pricepe la muzica… Dar se vorbeste despre muzica sau despre altceva? Mie mi se pare ca se vorbeste despre Luna, deci… Nu va mai spun apoi despre confuzia mea cind pe discul urmator am auzit un cintec dedicat lui, in care se spunea ca, urlind la Luna, obtinuse prea devreme un secret ingrozitor… Din nou Luna, sa am un soc nu alta! Si, dupa multi ani, pe un disc care avea pe coperta multe paturi pe o plaja, mi se intimpla iar sa aud ca fiecare dintre noi are o latura intunecata: erau chiar obsedati, nu vi se pare? O adevarata obsesie, o prietena mi-a spus si ca in concertele lor au folosit niste ecrane rotunde, tot mai mari, ecrane care deja ele insele semanau cu Luna, dar pe care, in anumite momente, era proiectata chiar imaginea Lunii, cea din atlase… Eu nu ma pricep la astronomie, dar daca ar exista inca vreo bucatica fara nume pe Luna, iata, mi s-ar parea corect sa i se dea numele lui, nu vi se pare o idee frumoasa? Marea lui Barrett… da…
A patruzeci si saptea marturie
Vera Lynn
La cei 92 de ani ai mei, sint cintareata cea mai in virsta care a ajuns prima in topurile de vinzari. Tocmai s-a intimplat asta, in ultima saptamina din august a anului 2009. Dar sa ne intoarcem cu saptezeci de ani in urma.
In ‘39, ca sa-i incurajam pe baietii nostri care plecau pe front, armata mi-a cerut sa interpretez o melodie scrisa special de Ross Parker si Hugh Charles. Astfel, pentru mai bine de un an, in toate zilele de marti si de vineri, am cintat “We’ll Meet Again” pe digul 8 al portului din Dover. In acelasi timp, in fiecare luni si in fiecare joi, megafoanele din portul din Ramsgate difuzau vocea mea inregistrata pe un disc. Pentru mii si mii de tineri a fost ultima voce feminina in limba engleza. Ce cintam? Ca intr-o zi ne vom regasi cu totii, ca se vor intoarce intr-o zi insorita… E vina mea daca pentru multi nu a fost asa? Domnul Kubrick parea sa creada asta cind, la sfirsitul filmului sau Dr. Strangelove, in timp ce se vad explodind bombele atomice, a pus tocmai cintecul meu. Fie! Dar si domnul Waters parea sa o creada cind mi-a dedicat un cintec de pe The Wall in care parea ca eu i-am atras pe toti baietii aceia intr-o capcana… In 1979 fusesem uitata de ceva vreme – dar chiar nu-mi convenea sa fiu amintita ca o escroaca, asa ca i-am scris o scrisoare domnului Waters. In mod surprinzator, mi-a raspuns. In mod surprinzator, spun, pentru ca ajunsesera la mine zvonuri despre caracterul sau dificil. In schimb, nu numai ca a scris scuzindu-se, dar a vrut sa ma invite sa particip la una dintre interpretarile live ale discului The Wall. Astfel, pe 8 august 1980, a venit sa ma ia o Limousine si m-a dus la Earls Court, unde, cind a venit momentul cintecului cu numele meu, m-au pus sa urc pe scena in fata a douazeci de mii de persoane. Pe moment, nimeni nu si-a dat seama, dar cind, la sfirsitul cintecului, domnul Waters m-a prezentat publicului cu o plecaciune, au fost niste aplauze cum nu mai auzisem niciodata in toata viata. Pe 30 august 2009, selectia mea The Very Best of Vera Lynn a urcat in virful clasamentelor engleze, insa daca trebuie sa aleg ziua gloriei mele, o singura zi care sa ma poarte in neant, aleg 8 august 1980.
A douazeci si opta confesiune
Omul ciine (10)
Am avut din nou visul acela ingrozitor. Cint la baterie si apare un tip cu o cagula pe cap, infasurat intr-o manta larga, neagra. Tine in miini un bidon mare de metal. Fara sa spuna nimic, se apropie de tamburii mei, desurubind un dop pe care nu-l observasem niciodata pina atunci. Apoi ridica bidonul si varsa inauntru un lichid rosu care seamana mult cu singele, il varsa pina cind tamburul se umple gilgiind. Face asa cu toti tamburii mei, pune toate dopurile la loc si pleaca. Eu incep sa cint din nou, dar produc un zgomot foarte ciudat, ca un huruit submarin. Ii caut pe colegii mei, dar nu sint acolo, numai instrumentele lor abandonate pe scena. Atunci ma uit in public si vad ca si teatrul este gol… gol, cu exceptia unui singur spectator, fac eforturi sa-l disting, pentru ca reflectoarele sint fixate pe mine… in cele din urma il recunosc, e Bonzo! Murdarit tot de voma care i-a provocat moartea, sta acolo si ride… Cind se opreste din ris, inteleg ca s-a intors tipul cu cagula, simt ca se agita pe acolo cu nu stiu ce amplificator, dar nu indraznesc sa ma uit in partea aceea… dupa o scurta vreme, un nechezat inspaimintator se raspindeste in teatru si atunci ma trezesc.
A douazeci si patra lamentatie
John Lydon
Dupa cum vedeti, mi-am reluat numele adevarat. Sex Pistols a durat atit de putin, ca Johnny Rotten trebuia sa moara odata cu ei. Din ‘75 pina in ‘79, iata cit am rezistat, cum ar veni, de la Wish You Were Here la The Wall… Nu dau intimplator aceste exemple, dat fiind ca in anii aceia Pink Floyd era obsesia noastra… Cineva, aici, a amintit deja, mi se pare, de celebrul meu tricou… Pregatisem trei serii, “I Hate Pink Floyd”, cu un porc, “I Hate Who”, cu o chitara distrusa si “I Hate Led Zeppelin”, cu un dirijabil, dar, pina la urma, il purtam intotdeauna pe cel cu porcul…
Si noi, oricum, am avut un mort al nostru brav, daca jucam jocul cu cine a avut mortul cel mai tinar, cistigam noi, s-a dus la douazeci si unu de ani… John Simon Ritchie se numea, chiar daca lumea l-a cunoscut ca Sid Vicious… Povestea acestui nume o stiu toti, eu aveam un hamster pe care-l chema Sid si, intr-o zi, l-a muscat pina la singe de un deget pe John, care a inceput sa topaie de durere urlind ca nenorocitul ala de hamster era chiar “vicious”: astfel, din ziua aceea i-am spus asa…
Ceea ce, in schimb, nu stie nimeni este de ce animalutul acela se numea Sid. Se numea Sid in semn de omagiu pentru Barrett, singurul de la Pink Floyd care-mi placea.
Syd Barrett a murit, Sid Vicious a murit, Johnny Rotten a murit, hamsterul lui a murit, Sex Pistols a murit. Numai cei de la Pink Floyd traiesc. Si un nenorocit cu numele John Lydon care traieste din putine si amare amintiri.
A douazeci si noua confesiune
Omul pisica (9)
Bunul Dockley v-a atras atentia asupra gamei noastre de zgomote: daca tot facea asta, putea sa adauge ca, intre ‘71 si ‘72, am pierdut o groaza de timp ca sa incercam sa facem un concert de “muzica obiectuala”, care ar fi trebuit sa se numeasca Household Objects. In cele din urma, am obosit si n-am pastrat nici macar benzile. A vorbit si de batai cardiace: poate ignora insa ca, pe linga cele cu care incepe si se incheie Dark Side, sint altele pe coloana sonora din Zabriskie Point si altele intr-o versiune inedita de pe Echoes si altele, evident, in piesele pe care Roger le-a scris cu Geesin pentru The Body. Dar daca Dockley va reasculta cu atentie, va descoperi ca si “Pow R. Toc H. “ este dezvoltarea unei batai cardiace si ca in “Set the Controls for the Heart of the Sun” este o secventa foarte scurta care e pura bataie cardiaca. Dar si pe cele doua albume de solist ale lui Syd sint niste mici surprize frumoase, si pe Animals, si pe The Wall…
Un jurnalist, referindu-se la respiratie, la bataia cardiaca (si la tipetele lui Roger), a scris odata ca aceste sunete fiziologice ale emotiilor si ale energiilor vitale, ale inconstientului si ale visului care se transforma in cosmar apartin, in mod profund, imaginarului celor de la Pink Floyd. In saptamina urmatoare un alt jurnalist l-a facut incompetent, afirmind ca la baza imaginarului nostru erau simboluri si arhetipuri precum cercul si triunghiul, de unde gongul, ecranul rotund, luna, piramida, prisma… Muzica formelor primare se intitula articolul acela si s-a nascut o dezbatere care i-a asezat de-o parte pe fiziologisti, de cealalta parte pe jungieni: terenul comun pe care sa se macelareasca, inconstientul, inconstientul nostru… Si lucrul cel mai ridicol dintre toate era ca primii aduceau ca dovada inceputul si sfirsitul de la Dark Side, iar ceilalti vinturau coperta aceluiasi disc drept dovada opusa… N-au lipsit cei care au subliniat faptul ca proveneam toti de la scoli de arta, in particular de la arhitectura: adevarat, cum e adevarat ca o trasatura de proiect arhitectural au foarte multe dintre piesele noastre, ca sa nu mai vorbim de conceperea lui The Wall… Dar daca aici, cum mi se pare, vorbim despre origini, despre stigmate fondatoare, atunci nu pot sa nu observ ca noi eram niste arhitecti pe jumatate, da, dar ca Syd era un pictor.
A patruzeci si opta marturie
David Bowie (2)
Bataia cardiaca… Inima pompeaza singele, iar singele… Cind, in 1983, am interpretat rolul unui vampir in The Hunger, au fost unii care au spus ca era rolul potrivit pentru mine, dat fiind miracolul frumusetii mele adolescentine neschimbate. Acum nu mai sint atit de intact, dar, pentru virsta pe care o am, veti admite ca sint un fel de miracol in viata… In viata, da, dar, ca sa traiesti, ai nevoie de morti, de cineva care sa se transforme in biftecuri, in oua care nu vor deveni niciodata pui…
L-am iubit intotdeauna pe Syd Barrett. Primul meu single de succes, “Space Oddity”, era un omagiu adus formatiei Pink Floyd de la UFO si, de fapt, toate travestirile mele stiintifico-fantastice ulterioare vin de acolo. Stiu bine ca marele pasionat de stiintifico-fantastic era Roger, dar, ca sa vezi, tot ce a facut bun in aceasta directie a facut cit timp a ramas cu Syd. In ‘73, am inregistrat un cover al lui “See Emily Play”: s-a scris ca am fost chiar mai barrettian decit Barrett si, bineinteles, n-au lipsit cei care au vorbit de vampirism. Iar recent, pentru turneul cu On an Island, am cintat “Comfortably Numb” impreuna cu Gilmour, partile lui Roger vreau sa spun, si Dave a spus ca am vampirizat atit de mult acel cintec, incit l-am facut al meu, intr-atit incit oricine ar fi luat-o drept versiunea originala. Mi-a venit spontan sa-l intreb cum de, dupa atitia ani in care l-au vampirizat pe Syd, el nu obtinuse rezultatele mele si, in ciuda faptului ca eram de aceeasi virsta, el parea tatal meu. Mi-a raspuns cu o alta intrebare, care, intr-adevar, te cam facea sa incremenesti: “L-ai vazut pe Roger in ultima vreme?”.
A patruzeci si noua marturie
Michel Remy (2)
Distingind intre pictura si arhitectura, Dave vrea, poate, sa distinga, in istoria formatiei Pink Floyd, o a doua parte arhitecturala – care a culminat cu The Wall – si o prima parte vizionara, mai legata de spiritul lui Syd?
Si totusi, o persoana inteligenta ca el ar trebui sa stie ca fumigenele, laserele si toate cite alcatuiau primele spectacole de lumina nu erau altceva decit forme de arhitectura: nu doar atit, ci erau deja forme de zid, ecrane intre formatie si public. Iar Mike Leonard nu era arhitect? Si continuitatea zgomotoasa care leaga un cintec de altul pe Dark Side este arhitectura, si interactiunea cu grafica lui Storm este, de aceea The Wall va ramine opera centrala a celor de la Pink Floyd, in timp ce improvizatia “progresiva” si virtual infinita face din Atom un fel de accident pe parcurs – din Atom, dar indraznesc sa spun si din “Interstellar Overdrive”… Ar fi de-ajuns acest lucru pentru a recunoaste in Roger elementul decisiv al grupului, dar mai e ceva: pentru The Wall, Roger n-a oferit numai structurile, ci a turnat inauntru si fluidul, pentru ca interactiunea dintre cuvinte, muzica, scenografie, coregrafie, filme, animatii si dezvoltare dramatica fac arhitectura lui pluridimensionala, as indrazni sa spun sinestetico-cubista, cu o saturatie simbolica si o eliberare de subconstient direct proportionale cu rigoarea intregii operatiuni. Va dau numai o sugestie care, totusi, din pacate, nu mai poate sa aiba legatura cu spectacolul: ascultati discul din nou si fiti atenti la contrastul dintre muzica, dura, geometrica, foarte controlata ritmic, si voce, foarte des emotionata, fragila, in conflict cu acea muzica. Vocea aceea distonanta nu este vocea originilor? Nu este vocea lui Syd?
CARTEA
Pink Floyd in rosu (2010) este un roman experimental, in care rafuielile interne ale formatiei Pink Floyd devin un prilej pentru redarea metaforica a unui proces de creatie. Calatorie in lumea legendarului grup, puzzle de amintiri, marturisiri si istorii alternative, cartea ii ofera cititorului sansa de a afla secrete despre istoria formatiei, de a face cunostinta cu cei care l-au avut in preajma pe Syd Barrett si cu aceia care au avut, fie si tangential, legatura cu Pink Floyd. Documentindu-se si, in aceeasi masura, impletind strins fictiunea cu faptul istoric, autorul aduna la masa rotunda a naratiunii toate personajele in masura sa redea povestea unui mit, de la sunetisti, pina la celebritati ca Stanley Kubrick, David Bowie sau Michelangelo Antonioni.
AUTORUL
Prozator, poet si critic, Michele Mari s-a nascut in 1955, la Milano. Preda la Universitatea de Stat din Milano, domeniul sau de interes fiind literatura italiana a secolului al XVIII-lea. In 1989 ii apare primul roman, Di bestia in bestia, urmat de Io venia pien d’angoscia a rimirarti (1990), La stiva e l’abisso (1992), volumul de povestiri Euridice aveva un cane (1993), apoi Filologia dell’anfibio (1995), Tu, sanguinosa infanzia (1997), Rondini sul filo (1999), Tutto il ferro della torre Eiffel (2002), Verderame (2007), recompensat cu prestigiosul premiu Grinzane Cavour, si Rosso Floyd (Pink Floyd in rosu), cel mai recent roman al sau, din 2010. O trasatura remarcata in cartile sale este aceea de a se opune schimbarii, modernitatii, in aspectele sale comerciale sau in tendintele de a cauta gratuit spectaculozitatea – scriitorul este fascinat, in schimb, de personalitati obsedante, atit istorice, cit si ale unor scriitori si artisti renumiti, si amesteca nonsalant realitatea si fictiunea in scrierile sale.
“Roman de fictiune sprijinit de o documentare solida, Pink Floyd in rosu este conceput ca o suita de marturii atribuite unor personaje reale – de la membrii formatiei pina la cei care au avut doar in treacat legatura cu grupul – sau imaginare – de la siamezi, un monstru cu doua capete, pina la protagonistii cintecelor lor. Cu fiecare interventie, aflam tot mai multe despre istoria grupului Pink Floyd si despre influenta pe care Syd Barrett a avut-o asupra acestuia, dar si amanunte despre lumea muzicii rock.” (“Corriere della Sera”)
Galerie foto
