Luam reperul de capatii, Anii treizeci. Extrema dreapta romaneasca, studiul lui Zigu Ornea. Avem acolo scena derapajelor de tot felul care a cuprins cu furie toata noua generatie. Avem o descriere detaliata a presei vremii, a cimpului de forte in partea de extrema dreapta, avem incercari de deslusire a fanatismelor doctrinare. In aceasta dimensiune, Boia nu face decit sa reia pe scurt si sa organizeze materialul in jurul personajului numit “intelectual” (lipsurile sint inevitabile). Avem in plus un soi de partener de scena al nationalistilor extremisti: in viziunea lui Lucian Boia, stinga si stinga extrema au fost tot timpul un soi de partener de dialog (al surzilor) interbelic. O viziune care a incintat rapid, din ce-am vazut prin reviste, dreapta noastra recenzenta. Unii l-au laudat pe Boia pentru ca a spus pe nume diverse “realitati” (cele legate de evreime, astea se pare ca-i dor cel mai mult), altii l-au citat cu ingrijorare de-a dreptul comica. Nu se intrebau cum a fost posibila promovarea unor idei imposibil de acceptat azi, ci, pe un ton trist, se intrebau cum a putut fi Tutea de stinga sau cum a putut Eliade sa trateze cu respect anumiti comunisti. Obsesia romaneasca pentru echivalarea comunismului cu nazismul s-a manifestat inca o data plenar si in receptarea cartii lui Boia. O astfel de echivalare da legitimitate eroismului postdecembrist, altfel nu as putea intelege predispozitia provinciala pentru echivalarea crimelor secolului XX. Pina la urma si punerea in oglinda a celor doua tendinte ideologice era o capcana in care reactionarul roman de pretutindeni nu poate decit sa cada cu nesat.
Reductionism care duce intr-o singura directie
Pe scurt, povestea ar suna cam asa. La inceputurile interbelicului tinerii intelectuali au alunecat catre extreme dintr-un preaplin al virstei. Extremele stinga si dreapta scriu la aceleasi reviste, ne arata Boia citeva exemple, ba chiar la o intilnire a Criterionului, unde s-a discutat despre Lenin si “unde au putut interveni si comunistii Belu Zilber si Lucretiu Patrascanu”, politia a acuzat viitoarea extrema dreapta ca a adunat toti comunistii in fata Palatului Regal. Istoria curge mai departe, radicalizarea se petrece de la an la an. Fosti colegi de revista incep sa se injure, convietuirea extremelor e din ce in ce mai grea, dar, scrie istoricul, se mentine un soi de echilibru mediatic. Pe de o parte, nationalismul din “Universul”, de cealalta parte comunistii evrei, cum ii acuzau inamicii, de la “Adevarul” (unde ajunge director Sadoveanu, lovitura de imagine pentru patroni) si “Dimineata”. Compararea tirajelor este in favoarea “Universului” (peste 200.000 de exemplare), dar Boia face adunarea tirajelor si la stinga si ii ies peste 150.000 de exemplare. Si mai interesant devine comparatismul in discursul extremist. La “Universul” treaba-i clara, nationalism destul de pur si dur in anii ‘30. Interpretarea pe care Boia o da politicilor “Adevarul” si “Dimineata” e insa de-a dreptul stranie: desi spun ca nu sint comunisti, cei de la “Adevarul” “combat extremismul de dreapta si mult mai putin sau deloc extremismul de stinga”.
Deci daca nu combati extremismul comunist cam esti comunist, spune istoricul. Si sustinerea luptei antifranchiste in Spania e interpretabila: “Franco a sugrumat democratia spaniola sau a salvat Spania de comunism? “. Reductionism care duce mereu intr-o singura directie: o luasera toti razna, si dreapta, dar si stinga. Dezamagitor pentru un tip cu renume de “demitizator”. In fond, nimeni nu spune ca nu trebuie contextualizate fanatismele intelectualilor de dreapta din interbelic. Dar ce rost, ce relevanta stiintifica sau eseistica mai are o astfel de abordare? Distorsionarea e evidenta. Popularitatea discursului extremist de dreapta nici nu se compara cu tentativele de stinga sau extrema stinga, infinit mai supravegheate si mai inhibate in epoca.
Alaturarea unor figuri sub aceeasi umbrela
La fel de problematice sint alaturarile unor figuri sub o aceeasi umbrela. Vorbim despre antisemitism, evreime, probleme sociale, probleme de repartizare a unor etnii neuniform intre sate si orase, in anumite bresle etc. Si deodata il aduci in discutie pe Lovinescu ca… rasist. Atentie: “rasist intelectual”, nu ideologic, politic sau xenofob, ne precizeaza autorul. Boia citeaza unele texte ale criticului si concluzioneaza ca unele formulari despre psihologia evreiasca seamana cu cele din revistele extremiste antisemite. Istoricul isi ia toate precautiile, explica de ce face acest sofism, dar nedumerirea ramine: de ce sa pui macar alaturi un spirit ultramoderat si rational ca al lui Lovinescu cu texte din “Buna-Vestire” scrise de tineri clar derapati? Nu vreau sa fac procese de intentie, dar un astfel de procedeu relativizeaza dubios extremismul adevarat.
Dupa ce studiaza presa, manifeste etc., dar nu ofera neaparat dovezi concludente, concluzia despre raspindirea extremismului in rindul tinerilor intelectuali ar fi urmatoarea: “Chiar daca n-are rost sa procedam la o numaratoare (fiindca valoarea si notorietatea, ca si intensitatea convingerilor, difera de la o persoana la alta), impresia de ansamblu ramine ca nu sint mai putin tineri intelectuali – dintre cei cu oarecare vizibilitate publica – tentati de comunism decit de legionarism”. La comunisti, partidul aflindu-se in clandestinitate, avem mai putine carnete de partid… Dar insiruirea bruta a unor nume intr-o parte si in alta nu stiu daca demonstreaza in vreun fel macar un echilibru intre cele doua forte politice si ideologice (paradoxal e ca discursul despre comunismul interbelic era dupa 1990 putin altul: n-a existat; aici Boia e mai nuantat si precizeaza ca vechii ilegalisti au fost pedepsiti si de noul regim comunist dupa lungi arestari sau dupa supravegheri de zeci de ani facute de Siguranta). Pentru Boia listele de intelectuali tineri si cu ceva vizibilitate sint, se pare, de ajuns.
Din cind in cind, mai este pus la punct cu umor cite un intelectual care a pozat eroic post factum: rindurile despre Eugen Ionescu, functionarul cuminte care a lucrat pentru regimul Antonescu, care si-a “revenit” apoi si si-a terfelit dur prietenii pentru fanatismele interbelice. Un capitol bun gasim despre Carol al II-lea si importanta lui covirsitoare in dezvoltarea literaturii romane; autorii contemporani sustinuti cu banii de la Fundatie nu au fost putini si nu au fost alesi aiurea, au fost mai ales viitori scriitori canonici. Si cind il lauda pe Blaga, la Academie, in ‘37, regele nu uita sa intareasca sustinerea sa pentru scriitori care sint foarte buni, “chiar daca isi permit unele licente” (aluzie la scandalurile despre moralitatea unor texte). Un rege care chiar citea si judeca cu ochi de critic avizat.
Valsul oportunist al unor intelectuali se accelereaza. Nici nu e usor sa tii pasul. Codreanu omorit – multe solidarizari. Vine Antonescu, dispar dupa un interval legionarii din peisaj, unii iar se sucesc. Vin comunistii, iarasi o problema. Ion Barbu a tinut cu greu pasul (pentru ca se radicaliza public intr-o directie sau alta), dar l-a tinut. Camil Petrescu (desi imi pare judecat cam prea aspru dupa un singur izvor: jurnalul lui Sebastian), la fel. Mai sint si altii. Cine nu reuseste ramine ba fara slujba, fara casa, ba la inchisoare. Oportunismul e adaptare, uneori vine natural. Sint bune exemplele scoase de Boia din Jurnalul lui Rebreanu, de exemplu – Carol al II-lea incepe sa devina treptat material criticabil, dupa “biruinta” legionarilor, iar scriitorul isi exprima cu fals entuziasm (chiar daca e un text intim) parerea despre noua conducere. Iubitorii regelui au sarit mai mult sau mai putin elegant la speranta legionara. Dupa ce intram in razboi, mintile se infierbinta si deja viseaza la imperiul romanesc. Onisifor Ghibu denunta barbaria formularii “de la Nistru pin’ la Tisa” – noi trebuia sa ajungem acum pina la Bug.
Dupa 1945, constata Boia, multi dintre oamenii lui Carol al II-lea se alatura fara mari rezerve comunistilor. De altfel, acestia aveau prioritate clara, scrisa negru pe alb, de atragere a numelor mari din cultura. La alegerile din ‘46, apareau pe liste nume din cele mai variate, de la Ralea (in mod firesc) la George Enescu.
Concluzia cartii
Boia vorbeste despre “adaptabilii” care s-au lipit de diferite forme de putere, fara a avea prea mult de suferit, dar si despre intelectuali care au avut perioade in care au suferit pentru ideile lor. E asta o forma de conduita intelectuala? Prefer sa nu mai intru in dezbaterea asta cliseizata. Mai interesant e cum isi construieste Lucian Boia aparatul manipulator, incercind sa vada radicalismul mai mult ca o stare de spirit si mai putin ca mesaj dur si ca fapta, pina la urma. Vorbim despre oarecari echivalente in credinte ideologice radicale, dar mentionam in treacat sau cu usurinta ca doar unii aveau in circa tot timpul Siguranta sau stateau cu sutele prin lagarul de la Tirgu Jiu. Nu vreau sa inaintez cu reprosurile aici. Nu sint vreun antioxidant ideologic. Dar e clar ca Lucian Boia a trecut din zodia demitizarii in cea a cliseului caldut si comercial pentru zona romaneasca, in care Eliade n-a fost chiar asa, Antonescu n-a fost chiar asa, Europa era chiar asa etc. Preferam sa-si consume energiile altfel.
Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950, seria de autor “Lucian Boia”, Editura Humanitas
Galerie foto
