Un secol mai tirziu, renumele artistic reinvie prin programarile dense si diverse ale Institutului Cultural Roman din capitala Frantei care a redeschis Sala Bizantina unui circuit prestigios, mai ales prin ciclul Noptilor la Palatul Behague, fie ca e vorba de muzica sau teatru, repertoriu liric sau contemporan, baroc sau suprarealist, clasic sau experimental. Sub boltile sale de Belle Epoque, virtuosi de renume, unii trecuti deja in legenda, au stirnit cu harul lor valuri de aplauze. Printre ultimele concerte sustinute de soprana catalana Montserrat Figueras, care s-a stins din viata pe 23 noiembrie, a fost cel organizat de ICR Paris, intitulat “Nopti baroce la Palatul Behague”, in iunie 2011. “Sala Bizantina e o minune”, marturisea Montserrat Figueras, la sfirsitul concertului sustinut impreuna cu sotul ei, muzicianul Jordi Savall. “Ofera artistilor din teatru sau din muzica posibilitatea de a atinge extremele. E loc si pentru productiile puternice si dramatice, dar are si sensibilitatea de a pune in valoare lucrurile care trebuie spuse in soapta, in toata intimitatea lor. Aici iti vine sa spui ceva, si sa o faci bine. “ Vorbele sopranei apar astazi ca un emotionant testament, cu stranii ecouri in productiile artistice programate in saptamina 21-27 noiembrie, sub genericul “Nopti teatrale la Palatul Behague: Laboratorul”, care a cuprins doua spectacole, o expozitie in Palatul Behague si numeroase conferinte in Salonul de aur al Ambasadei Romaniei la Paris. Registrul spectacolelor a fost cind dramatic, neguros tensionat (spectacolul Nefericitii, creatie a studentilor la Master II UNATC Bucuresti), cind misterios si fragil (spectacolul de teatru-dans My Isadora, creatie a Victoriei Raileanu si a Companiei 28).
Laborator teatral la Palatul Behague
Dupa “Noul vag al teatrului romanesc” din 21-30 septembrie, ICR Paris a continuat seria “Noptilor teatrale” cu o saptamina de laborator teatral international. “Daca festivalul din septembrie a pus in valoare productiile foarte recente ale tinerilor regizori, actori si dramaturgi romani, Laboratorul si-a propus sa aduca in atentia publicului pedagogia teatrala si scoala de teatru din Romania”, detaliaza Simona Radulescu, directoarea adjuncta a ICR Paris. “Iar punctul de plecare al intregului eveniment il reprezinta Sala Bizantina si istoria ei, care a marcat evolutia scenografiei europene.”
Expozitia “George Löwendal – un aristocrat in luminile rampei”, panotata generos in Salonul de aur al Ambasadei Romaniei la Paris, a restituit o personalitate vizionara a inceputului de secol XX, reflectind impactul operei sale de artist plastic, scenograf si om de teatru nu doar in epoca, ci si in contextul teatrului de astazi. Una dintre cele mai tulburatoare lucrari reprezinta, intr-un fundal sobru de scena, o cruce austera urcata pe un fel de coloana a infinitului. Artistul proteiform care a fost George Löwendal, nascut in 1897 la Sankt Petersburg si stins din viata in 1964 la Bucuresti, a imaginat acest decor pentru spectacolul Crima si pedeapsa, pus in scena in anii ‘20 ai veacului trecut la Teatrul din Cernauti. Simbolic, plansa decor e la un perete distanta de Sala Bizantina, care prin istoria ei a marcat evolutia scenografiei europene.
Cinci conferinte au punctat saptamina internationala de laborator teatral, invitati fiind profesori prestigiosi ai artei teatrale din Franta, Rusia si Romania. Teme precum “De ce mergem la teatru” sau “Spatiul dramei ca experienta creatoare” au fost abordate de George Banu (Paris III Sorbonne Nouvelle), Gelu Colceag si Nicolae Mandea (UNATC Bucuresti), Anatoli Vassiliev (Scoala de Arta Dramatica Moscova) si Jean-Francois Dusigne (ARTA la Cartoucherie Paris).
Nefericitii
“Nefericirea nu e o consecinta, ci un mod de a fi” a fost provocarea piesei Nefericitii de Fust Milan pe care studentii la Master II si profesorii lor de la UNATC Bucuresti au propus-o ca spectacol de laborator pe scena Salii Bizantine. In regia Zsuzannei Kovacs, scenografia lui Cristian Stanoiu si luminile lui Daniel Klinger, cei sapte studenti si-au reusit partiturile cu o justete surprinzatoare, mai ales ca au jucat, intr-un fel, in jurul experimentatei Tania Filip, spectaculoasa in rolul Doamnei Huber. Orizontul incrincenat al textului, lipsit de orice suflu senin, a devenit mai putin neguros gratie scenografiei lejere, a panourilor translucide pivotante, ca niste aripi, care, fixate intr-un insectar, amintesc totusi ca zbaterea a fost cindva libera. Scenograful Cristian Stanoiu mi-a marturisit ca insasi arhitectura salii Bizantine a fost o provocare creativa: “In dorinta de a oferi un spatiu scenic in care personajele sint cele care «deseneaza» scenografia pe tot parcursul piesei, am profitat de contrastul fertil oferit de arhitectura Salii Bizantine. Depasirea limitelor spatiului de joc s-a putut face foarte amplu, folosind scena in «cutie italiana», linga scarile si sub balconul si arcadele Salii Bizantine, decorul fiind amplasat in sala, cu locuri pentru spectatori pe trei laturi”, s-a entuziasmat tinarul scenograf. Spectacolul se revendica a fi o creatie de laborator, iar mecanismele procesului de creatie apar cu limpezime din explicatiile lui Gelu Colceag, invitat sa sustina o conferinta, alaturi de Nicolae Mandea, decanul UNATC, in cadrul saptaminii de nopti teatrale. “Asemeni cintecului sirenei catre Ulisse, este chemarea personajului catre actor: «Fa-ma asa!»“, explica Gelu Colceag, actor, dar si profesor, rector al Facultatii de Teatru de la Bucuresti. “Iar asemeni eroului lui Homer, actorul trebuie sa reziste tentatiei. Este un indemn inselator, in a carui capcana cad adesea actori tineri, dar si cei cu mai multa experienta. Daca va descoperi in partitura din textul dramatic calea cea dreapta si sigura catre personaj, actorul nu are cum sa greseasca. “ Intrind in modul de gindire al personajelor lor, hranindu-se cu motivatiile lor invizibile, studentii la Master II – Ioan Cortea, Sabrina Iaschevici, Ioana Marcoiu, Silviu Debu, Corneliu Ulici, Ioana Ancea si Sinziiana Tarta – au dat continut viu si just unui text dramatic altfel fad. Saptamina pariziana de laborator teatral le-a creat si cadrul sa interactioneze cu metodele unui mitic regizor si “invatator” rus, Anatoli Vassiliev, director de teatru si de Scoala de arta dramatica din Moscova. Carismatic, jucind convingator o postura mesianica, pedagogul rus a facut o distinctie clara si plastica intre scolile de teatru mimetic si scolile de teatru organic, care doar aparent ajung la acelasi rezultat. Actorul are nevoie, in opinia sa, de un proces asemanator celui prin care, de exemplu, viitorul pui de gaina invata sa sparga coaja ca sa iasa in lume. Sint insa destule scoli de teatru azi care ii invata pe actori direct iesitul in lume, dar carapacea le ramine intacta, interiorul lor nu adera la lume, printr-o devenire necesara.
My Isadora
Un moment intens de gratie a fost spectacolul de teatru-dans My Isadora, propus de actrita Victoria Raileanu si creat pas cu pas impreuna cu Eugen Jebeleanu, Yann Verburgh si Ugo Leonard – Compania 28 –, carora li s-au alaturat scenografa Velica Panduru si chiar baietelul ei, Andrei Ostrowski. Spectatorii veniti sa vada spectacolul cunosteau de buna seama anecdotele destinului zbuciumat al americancei Isadora Duncan, dansatoare luminoasa, creatoare de scoala, fosta sotie a poetului Esenin, care-si pierde copiii, inghititi de Sena, si se pierde pe sine in strinsoarea unei esarfe ucigase, incilcita in rotile masinii conduse cu eleganta. Victoria Raileanu, absolventa de UNATC, a trecut dincolo de clisee si spectatorii s-au trezit sub boltile Salii Bizantine, in picioare, invitati sa se patrunda de cele cinci tablouri succesive dispuse circular, tot atitea partituri-cheie ale vietii miticei dansatoare, performate prin improvizatie vie si misterioasa.
“Nu stiam cum o sa fie si-mi placea ideea ca nu stiu”, mi-a marturisit actrita Victoria Raileanu. “Isadora Duncan m-a fascinat prin puritatea ei, prin incapatinarea convingerilor ei, prin adevarul sau artistic. Un dans de-al ei care dura douazeci de minute era o simpla ridicare de miini, dar atit de incarcata emotional incit oamenii, in sala, incepeau sa plinga si sa inteleaga adevarul si sensul vietii dintr-o simpla ridicare de miini. Prima lectie a procesului de creatie a fost ca e greu sa faci simplu, sa nu te complici. Ne veneau sute de idei care se agatau de noi si deveneau capcane.”
Spectacolul s-a limpezit in creuzetul sensibilitatilor puse in comun – actorii interpreti – si al celor citorva teme simbolice pentru personalitatea Isadorei Duncan. Cu torsul nud, Yann Verburg a performat tema iubirii, de sine si de ceilalti, ucigatoare pina la urma: “Eu ma regasesc in improvizatia lui Yann extrem de mult. Prin invelisul de carne incerci sa te cauti pe tine cel adevarat. Yann se iubeste pe el si se linge singur de parca ar fi uns cu miere. Dar intr-o clipa te uiti la societate care te vrea cu totul altfel, si-atunci incepi sa te schimbi si sa te mutilezi”, decripteaza Victoria Raileanu. Baiatul cu pantofi din lac rosu, electrizanti, actorul Ugo Leonard, a improvizat curajos pe tema feminitatii si a feminismului. Fragila si voit dizgratioasa, minute intregi doar pe virfuri, Victoria a performat tema dansului, care e inscris in fiinta interioara chiar inainte de a sti sa mergem: “Ascultati muzica cu sufletul”, obisnuia sa spuna Isadora Duncan. “Nu simtiti o fiinta interioara care se ridica in voi, va indreapta gitul, va ridica bratele si va face sa o porniti incet catre lumina? “ Cu bratele innodate linga corp, dar extrem de mobile si expresive, Eugen Jebeleanu a improvizat, pe un covor efemer de pamint, un tulburator si senin tablou al mortii. In mijlocul Salii Bizantine si printre spectatorii in continuu freamat, Andrei Ostrowski, baiatul de 11 ani al scenografei Velica Panduru, a construit un colaj, un puzzle al tuturor temelor, el insusi simbol al misterului maternitatii. “Isadora mea e o fiinta care merge in necunoscut cu pasiune, cu dragoste, cu fragilitate, cu forta”, rezuma autoarea si zimbeste la gindul ca intilnirea cu cea care a inspirat-o se va fi produs. “La un veac distanta, poate ca Isadora Duncan a fost in sala cu noi”, zimbeste autoarea. “Are o energie puternica Sala bizantina, in timpul spectacolului sala iti da ceva, spatiul in sine sau oamenii”, conchide actrita.
Imaginat in timpul rezidentei de creatie acordate de ICR Paris, My Isadora e un produs de laborator care are prospetime, fior si gratie, meritind o cariera lunga, pe scene diverse, deschise catre teatrul ca spatiu al performantei poetice, vii.
De la vitrina a creatiilor contemporane romanesti la vocatia de creuzet teatral contemporan, evenimentul “Nopti teatrale: Laboratorul”, organizat de ICR Paris in colaborare cu Ambasada Romaniei, ARTA La Cartoucherie Paris si UNATC Bucuresti, consolideaza o data in plus prestigiul Salii Bizantine ca spatiu creativ si dinamic intrat in circuitul cultural al Parisului.
Galerie foto
