Si totusi, campaniile televiziunilor romanesti din preajma zilei de 1 decembrie, desi am scris la rindu-mi de nenumarate ori despre nevoia de mindrie nationala, imi repugna total. Felul in care televiziunile, in special anul asta, au abordat tema “mindriei de a fi roman” n-are nimic inteligent, nimic inaltator, amintindu-mi doar de festivismul anilor de dinaintea momentului ‘89, in cadrul caruia aflam, fara sa ne atinga cu adevarat asta, ca sintem “cei mai” la diverse categorii. E adevarat, pe-atunci eram “cei mai” numai si numai datorita faptului ca eram condusi de “cel mai”. Acum, desi preaiubitul fiu al poporului a disparut, festivismul lipsit de orice subtilitate si substanta a reaparut.
Mai pe sleau spus, nu ma pot simti “romandru” (rizibil joc de cuvinte, sustinut agasant de una dintre televiziunile romanesti de 1 Decembrie – ma sperie faptul ca cineva din interiorul acestei televiziuni e cu adevarat “romandru” de gaselnita lui, iar altii i-au acceptat-o cu aceeasi “romandrie” imberba) numai repetindu-mi-se, la nesfirsit, ca Petrache Poenaru a inventat stiloul, ca Stefan Odobleja e “parintele ciberneticii”, ca Nicolae Paulescu, ca Henri Coanda, ca Eliade, ca Enescu, ca Brancusi, ca Ionesco… Si mi-e greu sa ma simt asa cu atit mai mult cu cit unora dintre acesti oameni le-a fost mai usor sa ajunga cu adevarat niste nume abia dupa ce au plecat din Romania, iar altora nici acum nu le e recunoscuta, la nivel mondial, intiietatea cu care noi ne impopotonam. Mi-e greu sa ma simt asa, apoi, pentru ca nu am nici un merit eu, ca roman, cum nu prea are merite nici statul roman in reusitele acestor oameni si ale multor altora.
Dar nici macar nu asta e ceea ce ma deranjeaza inainte de toate. Ci faptul ca, pentru a ne cultiva auto-mindria, de fapt o vanitate nationala nesanatoasa, cautam extremele pozitive, asa cum in particular, cind ne exprimam sastisirea de Romania, augmentam partile negative, mergind deci tot la extreme. Ma deranjeaza faptul ca nu gasim alt mod de a ne multumi cu noi insine decit cautind romani pe primele locuri ale unor topuri istorice, ceea ce denota nu aspiratia spre inaltimi, ci un fel de raspuns frustrat pe care incercam sa-l dam lumii. Un fel de “ciuda-ciuda” infantil, pe principiul ca tatal meu e mai tare decit tatal tau. Ne cultivam adica aceasta “romandrie”, iata cum am preluat fara sa-mi faca vreo placere termenul, nu prin noi insine, ci prin reprezentantii nostri. Sau, pe linia infantilismului deja amintit, ne luam de mina tatal mai puternic si-l folosim drept scut in cearta noastra cu restul lumii, punindu-l sa-si arate muschii, ca si cum noi l-am fi trimis la sala pentru a si-i dezvolta. Scuzati-mi parabola prea telurica, prea in spiritul vremurilor pe care le traim, dar mi-e greu sa recurg la alta, in contextul creat in aceste zile de televiziuni.
Ce altceva am putea face totusi, de vreme ce am afirmat de la bun inceput ca ne este necesara o educatie in spiritul mindriei nationale? Am putea, de exemplu, sa uitam de topuri si sa constatam ca, netraind in “cea mai” frumoasa tara posibila, avem o tara totusi frumoasa – poate prea ascunsa sub mizerie pe-alocuri, dar nu e ceva ireparabil. Am putea sa uitam de topuri si sa cautam sa ne simtim nu superiori strainilor, ci doar egali – ceea ce ne-ar scapa de frustrari. Am putea sa uitam de topuri si sa nu ne mai mindrim cu cei care au razbatut, in ciuda saraciei si a adversitatilor – caci e o mindrie perfida, care cultiva practic saracia si adversitatile. Am putea sa uitam de topuri, pur si simplu. Sau, cel putin, am putea sa nu ne mai justificam noi insine prin topurile in care apar niste oameni ce n-au legatura cu noi decit prin faptul ca s-au nascut in acelasi spatiu.
Revenind la televiziuni, tin sa fac la final observatia ca, din fericire, acest “patriotism” exacerbat tine putin, in strinsa legatura cu ziua nationala. Din nefericire insa, imediat dupa eveniment, la fel ca si in restul anului, aceleasi televiziuni vor constata zi de zi, pe tonuri uneori apocaliptice, ca Romania e “cea mai” la diverse capitole negative. Cea mai de la coada, adica. Privind din perspectiva asta, se va intelege sper de ce am scris un text care pledeaza pentru echilibru. Pentru ca, oricit am gonfla sentimentele romanilor intr-o zi dintr-un an, celelalte 364 de zile atirna parca mai greu si mai nociv intr-o balanta a frustrarii nationale la care nu ne pricepem deloc sa renuntam.