Stiu ca sint o multime de alarmisti nationalisti care urla din cind in cind ca, dintr-o parte sau alta, cineva vrea sa ne fure o bucata de tara. De obicei incriminati sint ungurii, dar nici rusii nu sint foarte placuti ochiului national. Totusi, cel mai mare pericol la adresa integritatii tarii il reprezentam noi, in special prin alesii neamului, care par sa-si fi facut obiceiul sa dea cu mucii in fasolea nationala, uitind ca exista ceva mai presus de orice fel de dispute intre partide, interese de afaceri, rivalitati si frustrari personale. Iar ziua de 1 decembrie este un moment simbolic, ce poate fi utilizat eficient pentru a arata ca, dincolo de prostia si incompetenta etalata de reprezentantii neamului, exista ceva care ii leaga pe toti acesti mediocri cu staif intre ei si, in acelasi timp, si cu noi, “populimea”: tara a carei sarbatoare o celebram.
Dupa excesele retoricii nationaliste de dinainte de 1989 si cele ale stupidelor partide “pur romanesti” de dupa Revolutie, e riscant sa vorbesti serios despre patrie si patriotism. Doar ca, fie ca vorbim sau nu despre asta, patriotismul si sentimentul de apartenenta la o tara numita Romania exista – inclusiv la cei emigrati, inclusiv la cetatenii de alta etnie. O elita politica inteligenta ar sti sa foloseasca acest patriotism in folosul tuturor si mai ales sa il nutreasca, sa nu il lase sa piara sub ridicol si sub rusinea de a fi roman (si nu german, american sau alt popor cu prestigiu), rusine ce se insinueaza incet-incet in mintea cetatenilor. Caci, in lipsa unei constiinte nationale si a unui patriotism decent (nu unul frustrat si meschin, care e tot o forma de nesiguranta si instabilitate), ce altceva ii mai leaga pe cei ce traiesc aici si aiurea?
Cu toate pacatele si lipsurile ei (nu atit de multe pe cit ni se pare), Romania e o tara demna de respect. S-a nascut greu si a trecut prin multe. Teritoriul i-a fost largit si ciuntit de atitea ori, incit uneori iti vine sa crezi ca insasi existenta ei in forma de acum e, intr-o oarecare masura, miraculoasa. De la Regatul Romaniei din secolul al XIX-lea, cel format doar din principatele Munteniei si Moldovei, pina la tara intinsa de acum, sute de mii, poate chiar milioane de oameni au fost arestati, au murit pe cimpul de lupta sau in inchisori pentru ca sa existe o Romanie Mare. Si, incet-incet, ea s-a conturat.
In 1913, dupa un razboi scurt si lipsit de onoare, Romania si-a alipit Cadrilaterul bulgar. Dupa Primul Razboi Mondial la regat au fost alipite si Basarabia, Bucovina, Transilvania si Banat. A mai durat citiva ani, cam pina in 1922, pina ce granita cu Banatul iugoslav s-a stabilit definitiv. Parea ca, in sfirsit, tara capatase o forma finala. Dar n-a fost asa. In 1940 Bucovina de Nord si Basarabia au fost ocupate de URSS. Cadrilaterul a fost preluat de Bulgaria, iar Ardealul de Nord de Ungaria. Ceea ce parea frumos si rotund in 1918 era acum ciuntit si trist. Era razboi. Si-apoi, in 1945, Ardealul a revenit in componenta Romaniei. Cadrilaterul, Bucovina si Basarabia (azi Republica Moldova) nu. De aproape saptezeci de ani asta este Romania. E cea mai lunga perioada de stabilitate teritoriala pe care a avut-o – si pe care ne-o dorim vesnica.
Dar pentru asta ar trebui ca in primul rind sa nu ne batem joc de ea. Sarbatoare demna, prilej de bucurie si de tristete, ziua de 1 Decembrie nu trebuie sa fie in nici un caz ziua in care vine circul politic. S-o lase pe altadata.