Iata ce spune Mircea Saucan in cartea Fantasme si adevaruri: “Seara se lasa brusc in Israel. Se intuneca repede. Am fost cuprins de o racoare usoara de toamna tirzie. Leon. Cite transfuzii n-am capatat de la el in situatii de urgenta majora. Tacut, ponderat dar eficace, de cite ori trebuia salvata vreo fiinta numita opera artistica. Venea cu o portie de plasma aplicata pe loc, aplicata – sa zicem – unei carti sau unei stari de spirit crepusculare. Leon Volovici mi-a administrat prima transfuzie la Parastasul, el devenea brusc salvator, avea rabdare sa astepte vindecarea mea prin forte proprii, avea incredere in fortele naturii. Pentru aceasta imi e drag si-l iubesc pe inteleptul, criticul, intuitivul meu terapeut”.
Nu l-am cunoscut personal pe Leon Volovici, ca si pe Costel Safirman, decit la lansarea cartii (Mircea Saucan se prapadise cu o zi inainte, dar, cind si-a dat seama ca n-o sa mai traiasca, i-a rugat sa vina la Bucuresti in locul lui). Acesti prieteni loiali erau, intr-adevar, niste oameni deosebiti si cumva m-au adoptat si pe mine cu credit de la Mircea Saucan si-asa ne-am imprietenit.
Amintiri
Amintirile mele despre Leon nu sint totusi multe. Ne-am intilnit in doua rinduri la Ierusalim, pe urma de vreo citeva ori la Bucuresti. Am schimbat mailuri in care era mereu foarte cald si atent la ce i se spunea. Nu aveai nevoie de mult timp ca sa iti dai seama ca era o persoana de o delicatete extraordinara si de o bunatate cum rar gasesti azi. Nu era doar un erudit. Era un om intelept si extrem de echilibrat in orice zona, nu doar cind vorbea despre Holocaust. Avea un umor foarte fin. Era de o modestie rara. Cind si-a lansat, in 2008, cartea De la Iasi la Ierusalim si inapoi, scrisa impreuna cu Sandu Frunza, era atit de jenat ca trebuie sa stea in fata publicului si sa vorbeasca despre el (despre viata lui era vorba si in carte, dar in ideea unei reflectii asupra destinelor evreilor din timpul razboiului si pina azi) incit cred ca ar fi preferat sa se mute in ultimul rind al salii de la Uniunea Scriitorilor. Delicatetea sa era vizibila si din carte, pentru ca discutia despre subiecte atit de importante si de intime cum a fost intilnirea cu poloneza Hania, pe care a cunoscut-o la prima calatorie in strainatate si care i-a devenit sotie, a preferat s-o acopere delicat, dar ferm sub un citat: “Eu nu ucid cu mintea tainele ce le intilnesc/ in calea mea”.
O amintire foarte frumoasa pastrez cu Leon din casa unde a locuit pentru un an, cred, in Ierusalim – cit timp lipsea un prieten din tara. Era octombrie 2007, dar era soare si foarte cald – cum e in Israel. Am facut niste poze in care lumina care trecea orizontal prin obloane facea niste striatii sau exploda din spate, pe linga corpuri, in fascicule care aproape acopereau fetele. Atunci am petrecut o dupa-amiaza intreaga la Leon impreuna cu Juja – sotia lui Mircea Saucan –, Marc – baiatul lui Leon –, catelul familiei Volovici si o familie de pisici ale nimanui oplosite in gradina. Imi amintesc lamiiul cu o singura lamiie din gradina, faptul ca Leon ne-a gatit in mod special (isi pusese un sort albastru peste camasa si bermude), linistea de pe balcon, seara care a cazut dintr-odata (asa cum numai in Israel se intimpla). Leon avea un stil aparte de a face liniste in jurul lui. Se spune in general despre pisici ca regleaza pulsul oamenilor, dar sint oameni in vecinatatea carora te simti nu doar mai bine, dar si mai bun. Leon vorbea in De la Iasi la Ierusalim si inapoi despre oameni “neverosimil de buni”, cum era de pilda bunul lui prieten Iordan Chimet pe care il iubea foarte mult. Si el era un astfel de om.
In alta amintire, Leon si Costel lansau la ICR, in Bucuresti, cartea Noi intilniri la Ierusalim, iar Leon, care venise la Bucuresti cu gripa, spunea discret “ma simt ca domnul Lazarescu”. Judecind cu mintea de azi, probabil ca se simtea foarte rau. In 2008, cind l-am reintilnit la Ierusalim era deja bolnav, slabit si palid, dar nu vorbea despre asta si nici nu-ti venea sa-l intrebi ceva. Iar Costel, prieten loial, nu-l trada si nu spunea mai mult decit trebuia. In cartea scrisa impreuna cu Sandu Frunza, Leon evoca momentul cind a ajuns pentru prima oara in Israel si si-a dat seama ca ar putea trai si chiar muri acolo (era in 1980, cind mama, fratele si sora lui erau deja stabiliti in Israel). Si spune cu tonul atit de firesc si de calm cu care vorbea despre orice: “Traiam cu sentimentul ca acasa, in Romania, am intrat intr-un impas, dar asta este, nu mai e nimic de facut. Imi amintesc si acum ca dupa ce am umblat de dimineata pina seara in Ierusalim, prietenii prietenului meu la care trebuia sa dorm nu se intorsesera inca acasa, in cartierul Gilo, pe un virf de deal, pe un virf de munte, cum i se spune acolo. Apunea soarele – apusul de soare, cred ca ai bagat de seama, e foarte diferit la Ierusalim de amurgul lent, european – si eu m-am asezat pe o piatra si am simtit ca piatra era calda. Din cauza soarelui oriental, pamintul e cald. Si ma gindeam eu atunci, aici mi-ar placea sa mor. Te sperie mai putin mormintul daca stii ca pamintul e cald. Daca n-ar fi fost sa traiesc aici, mi-ar placea sa sfirsesc aici”.