– Fragment –
Se inota cu gratie, prin atmosfera densa a localului. Chelnerite tinere baletind printre mese si clienti diversi. Grasi, slabi, veseli, tristi, melancolici, alcoolici, umezi… Fum albastru-cenusiu de tigara, miresme parfumate rasucindu-se, dragastos, in jurul frazelor muzicale lent-ritmate de blues-uri in interpretari celebre, scurse din difuzoare mascate ambiental.
Muddy Waters, Got My Mojo Working…
Localul era un amestec original de restaurant cu pretentii si crisma banala. Ingeniozitate de patron care stia sa-si mentina clientela. Doua incaperi de marime medie, ferestre multe, inalte cit peretii. Cu putina imaginatie impulsionata de licori adecvate, te puteai simti intr-un acvariu. Specialitatea casei erau clatitele. Niste clatite mari cit o palarie mexicana, umplute cu ciuperci ori fileuri de peste si brinza gorgonzola.
Incaperea cu un aspect mai putin pretentios, dar destul de fantezist, era preferata ziaristilor, a actorilor si boemilor. Aici isi avea si Timi coltul sau unde isi scria, printre rotocoale de fum si adieri de rachiu alb, comentariile sportive, reportajele ori simplele stiri pentru ziar. Le scria intr-un caiet de mici dimensiuni pe care-l purta, mereu, cu el. Abia in redactie transcria pe computer. Multa vreme, refuzase sa renunte la vechea sa masina de scris. Paginile batute la masina le dadea secretarei care il privea, de la o zi la alta, tot mai uimita, mai consternata, mai revoltata. Ea, mai in virsta decit el, a fost in stare sa invete cum se lucreaza la un computer, iar el nu! Desigur, il indragea pe Timi, dar i se parea copilareasca incapatinarea sa. Nu era vorba de incapatinare, ci de comoditate, de lene. In cele din urma, Timi renunta la masina de scris, gasindu-i un loc de veci in debaraua apartamentului sau de doua camere aflat in pintecele unui bloc cu zece etaje.
Poetul Nego avea un trup uscat, subtire ca un bisturiu si priviri blinde. Era poticnit in vorbire, ca si cum l-ar fi lovit, constant, o lene grozava de cite ori trebuia sa-si foloseasca vocea. Miinile sale desenau mereu, cind rotund, cind frint, cuvinte, propozitii si fraze in aerul gros al localului. Cuvintele saltau in jurul mesei pina le pricepeau toti.
Timi si Nego se simteau bine impreuna. Taceau, chiar si cite o ora, fara sa-i atinga plictiseala. Se priveau, din cind in cind, iar in ochi li se zbenguiau luminite jucause. Nego schita cite un cuvint cu mina dreapta, iar Timi il aproba din cap, zimbind intelegator pe sub mustata groasa, neagra, brazdata de dire de nicotina, care-i acoperea buza superioara. Paharele se goleau incet, fara comentarii, fara povesti. Mingiiate doar de aripile blues-urilor.
Mavis Staples, A Dying Man’s Plea…
Alte pahare pline, le inlocuiau, ancorind pe masa.
Septimius Ilarie era indragit in redactie. Ajuta pe toti colegii, cind il rugau. Le indrepta greselile din articole ori scria in locul lor, daca acestia nu reuseau sa le termine la timp. Le prelua sarcinile, cind uitau sa ajunga la slujba, din diverse motive, uneori chiar mai multe zile-n sir.
Prozatori si poeti, mai mici ori mai mari, profitau de Timi. Ii lasau manuscrisele sa le corecteze ori sa le completeze cu pagini intregi. Pentru asta, unii il cinsteau cu un rachiu alb. Altii, doar cu un multumesc si-o bataie pe umar. Oricine s-ar fi simtit jignit, nu Timi. El doar isi imprastia zimbetul intelegator pe sub mustata sa deasa si lata. Nu invatase sa fie nici invidios, nici rautacios, nici fariseu. Pur si simplu il amuza sa-i ajute, sa le rescrie unele pagini, sa indrepte cite un vers si nimeni nu afla de aceasta colaborare. Ii placea sa pluteasca in anonimat, chiar daca isi semna propriile texte din ziar, semnatura de care cititorii uitau imediat ce terminau de citit.
La masa celor doi se aseza Tavi Piciorviclean. Albastrul ochilor sai stralucea de nerabdare. De citeva zile incepuse sa citeasca Arhipelagul Gulag si-l cuprinse febra, un amalgam de revolta, uluiala, consternare, mihnire, durere chiar, aflind despre cum fusesera omoriti milioane de oameni, de la tarani pina la intelectuali, adevarate pogromuri calculate cu singe rece ori facute sub impulsul unor sadice fantezii.
— Salut, zeki ai Acvariului!
Nego flutura mina dreapta, iar Tavi Piciorviclean pricepu, doar se cunosteau de multi ani.
— Scuze, zise Tavi, cred ca ti-am explicat cind erai prea beat ca sa mai tii minte. Zek inseamna detinut, un apelativ oficial al Gulagului.
Pati aduse paharul mare plin cu rachiu alb pentru Tavi. La masa lui Timi se adunau, de regula, cei care preferau respectiva bautura. Dar nu era nimeni refuzat, acceptau fara retineri pe oricine dorea sa se aseze linga ei.
— Iti… sticleste mina stinga, Pati draga!, exclama Tavi Piciorviclean, iar toti il privira mirat-amuzati, adica cum?
— Pai, nu tine ea in respectiva minuta…, explica Tavi Piciorviclean,… doua sticle de bere?
— Bravos, pe asta n-am mai auzit-o, il lauda Pati.
— Taman acum mi-a rasarit expresia… pe buze!
Pati il lovi pe umar, semn de apreciere a inventivitatii sale lingvistice, apoi o porni, cu miscari apoase, spre celelalte mese. Nego o urmari cu privirile, inscriptionind cu mina stinga in aerul umed, laudind, pentru a cita oara?, silueta bruna a chelneritei.
— In septembrie 1919, continua Tavi Piciorviclean sa povesteasca din punctul in care se oprise in seara precedenta, Lenin ii scria lui Gorki o noua scrisoare, printre altele referindu-se si la intelectuali. Ba, intelectualilor, stiti ce zicea micutul Lenin despre voi?
Intrebarea se zvircoli in aer, lovindu-se de vocea guturala a lui Mavis care continua sa bluzeze… Asa se exprimase, odata, Timi in Acvariu, pe cind din difuzoarele mascate se scurgeau vocea si chitara lui B.B. King cu The Thrill Is Gone:
—…auziti ce minunat bluzeaza, nu degeaba se numeste King!
Cuvintul facu ocolul celor doua sali, intrind in limbajul curent al consumatorilor statornici, iubitori de alcool si jazz. La fel si expresia lui Tavi… iti sticleste mina!
— Deci… stiti? repeta Tavi intrebarea, iar Nego si Timi clatinara din cap, zimbind, semn ca poate continua. Tavi Piciorviclean era un pasionat al povestitului, contrastind cu cei doi si tocmai de aceea completindu-se de minune. Putea vorbi in voie, era rar intrerupt.
— Marele conducator Lenin, ala de repeta ca o moara stricata, invatati, invatati, invatati, ii scria scriitorului Gorki ca marea masa a intelectualitatii se crede creierul natiunii, dar nu e decit un mare cacat! Din vina intelectualitatii se vor sparge multe oale. Adica, vezi bine, din vina ei au murit si vor mai muri puzderie… Tovarasul Lenin reflecta, de multa vreme, la un sistem represiv reparatoriu si lesnicios! Va place cuvintul asta lesnicios? Zicea ca reprimarea minoritatii exploatatorilor de catre majoritatea fostilor robi este o chestie lesnicioasa si fireasca si va costa umanitatea mult mai putin decit reprimarea anterioara a majoritatii de catre minoritate. Fariseu. Pina la urma, taranii care n-au primit cu entuziasm colectivizarea au fost exerminati. Impuscati ori impinsi la moarte in lagare. Sase milioane! Atit lui Lenin, cit si lui Stalin, fix in pix ii durea ca omoara muncitori, tarani ori intelectuali, cit timp teroarea trebuia mentinuta, intretinuta la foc continuu. Intre 1917 si pina in 1959, adica inca vreo patru ani dupa moartea tatucului, s-au pus capat la 55 de milioane de vieti omenesti! Si asta e o cifra aproximativa, din ce s-a putut calcula, caci in Gulag numerosi morti nu au ajuns sa figureze pe nici o lista… Cincizeci si cinci de milioane, adica peste un milion de oameni pe an! Si in ce conditii! De tortura, de frig, de foame, de mizerie incredibila, de boli… Omoriti incetul cu incetul… Nu doar impuscati pur si simplu. Dar si cei condamnati la impuscare si care nu asteptau executia decit citeva zile, asta fiind un adevarat noroc pe capul lor, erau atit de strins inghesuiti intr-un hangar, in picioare, incit cind, in loc de apa de baut, li se aruncau bucati de gheata nici macar nu puteau intinde mina dupa ele, trebuiau sa le prinda din zbor cu gurile! Dizenteria si alte boli dadeau iama in convoaiele sutelor de mii de detinuti dusi prin Siberia spre insula Kolima. Din baraci improvizate, in fiecare dimineata se scoteau peste o suta de morti. Cei vii nu dadeau mortii pina nu incepeau sa puta, ca sa ia si ratia acestora. Nu reuseau sa-i separe pe toti cei bolnavi de tifos. Zaceau pe priciuri cu etaj. Daca vreunul de sus nu mai putea iesi la buda, se golea peste cei de jos… Infirmierii erau hoti, smulgeau dintii de aur din gura mortilor, dar nu se sfiau sa-i smulga nici celor vii.
Mina lui Nego se zbatu in aer, iar Tavi Piciorviclean pricepu.
— Nu-ti place, zise el rizind incintat, copilareste, de efectul spuselor sale. Atunci sa povestesc mai putin… duhnitor. Oamenii nu se saltau pentru ceva anume, ci doar pentru ca! Pur si simplu pentru ca trebuiau saltati! Bagati in inchisori ori trimisi in Gulag! Pentru ca!!! Existau chiar norme. Citi indivizi sa fie trimisi, pe saptamina, in lagare. Uneori, citi sa fie impuscati! Norma, ca la fabrica! Motivele erau diverse. Activitate ostila guvernului, formularea de opinii defetiste, comentarii calomnioase despre situatia materiala a oamenilor muncii, exprimare rezervata si ranchiunoasa la adresa guvernului! Asta da, acuzatie! Dar puteai ajunge in Gulag si daca afirmai ca clasa muncitoare traieste prost, dar si daca afirmai ca Gorki e un scriitor slab!! Ori Maiakovski! In schimb, scriitori geniali erau impuscati pur si simplu, precum Isaak Babel, de exemplu, ori haituiti pina le intra spaima-n oase, precum Bulgakov.
Tavi Piciorviclean era liber profesionist. O afirma cu mindrie. In conceptia lui, liber profesionist insemna unul care, in primul rind, nu munceste nici la patron, nici la stat. Reusise sa termine liceul, dupa o frecventa total aleatorie la cursuri. Minte ascutita, cum se zice, Tavi era un cititor pasionat de literatura si, in egala masura, un pasionat al jocurilor de carti, in special al pockerului. De aici, banii de buzunar, in timpul scolii. Dupa absolvire, a lucrat, din proprie initiativa, intr-o mina, timp de un an de zile. Sa cunoasca, pe viu, viata minerilor, nu din povesti de crisma. De acolo, s-a intors cu piciorul sting ceva mai scurt si-o nestavilita pofta de viata la… suprafata. Traia din pocker, organizind partide cu diversi indivizi banosi, mai ales cu cei veniti din provincie pentru afaceri profitabile in marele oras. Cazati la hoteluri de patru stele, acestia ajungeau si in Acvariu, local cu faima, plasat taman in centru. Aici, Tavi Piciorviclean ii agata elegant, momindu-i la o partida, doua, zece… Uneori facea fotografii la nunti. Avea un talent de exceptie, i se dusese faima, fotografiile sale aveau personalitate, fantezie, dar… aventura si lenea il readuceau in Acvariu. Tavi era mult mai tinar decit Timi si Nego, insa devenisera prieteni buni. Il incinta faptul ca este ascultat aproape fara intrerupere, ca-si putea deserta sacul de cuvinte.
— Am inceput si eu sa citesc Arhipelagul…, zise Timi.
— Minunat! exploda Tavi Piciorviclean. Putem sa-l comentam.
— Dupa ce termin toate volumele.
— Am priceput.
— E nevoie de timp…
— Intr-o inchisoare mai veche construita pentru 500 de persoane erau bagate, in regimul comunist, zece mii de persoane! Ai citit? O inchisoare in care ar fi trebuit, inainte de 1917, sa zaca si tovul Lenin, caci fusese condamnat, dar… i se daduse regim de om liber. Zece mii, in loc de cinci sute! Parca Minusinsk… se numea localitatea… cam asa ceva, tu nu-ti amintesti, Timi, ori n-ai ajuns pina la capitolul respectiv…? E din primul volum.
— Sint o multime de informatii si intimplari si descrieri atroce, aproape pe fiecare pagina… greu sa le tin minte, zise Timi cu glas scazut.
— Vezi, de aia trebuie sa le povestim, sa le comentam… ca sa ni se lipeasca mai bine de neuroni! se entuziasma Tavi Piciorviclean.
— As prefera sa-l ascult pe… Dave Brubeck, zimbi Timi, iar Nego aproba, zgiriind aerul cu unghiile degetelor de la mina dreapta.
— El cinta acum…?, intreba Tavi, nefiind un bun cunoscator al interpretilor de blues.
— Chiar el…, confirma Timi. Take Five se numeste piesa.
— Mi-e cunoscuta… e mingiietoare…, habar n-aveam ce titlu are… exclama Tavi Piciorviclean. O melodie perfecta pentru un drum lung… Te afli la volanul masinii… in jur intinderi plate, nesfirsite… Un drum pustiu… ici colo cite un arbust… Un amurg violet… tu singur, in imensa pustietate…
Mina lui Nego se zbatu in aer, ai aptitudini de poet, Tavi, ma uimesti, ar trebui sa te apuci de scris versuri.
— Multumesc… dar poezie, in nici un caz!, raspunse Tavi. Ar fi cam timpul sa ma apuc de invatat si eu limba asta en
gleza… cit de cit. Nici rusa nu mi-ar fi stricat s-o cunosc… Ce scriitori minunati as fi putut citi in original! Pentru rusa… e cam tirziu. Gata… Sa bem si sa ascultam.
Ridicara toti trei paharele cu rachiu alb. Pe suprafetele lor se zbenguiau frazele muzicale varsate din pilnia stralucitoare a saxofonului.
AUTORUL
Radu Tuculescu (nascut in 1949, Tg. Mures, crescut la Reghin) este prozator, dramaturg, publicist si traducator din limba germana. A absolvit Conservatorul “G. Dima”, sectia vioara. Dintre romanele publicate: Degetele lui Marsias (1985), Umbra penei de gisca (1991), Povestirile mameibatrine (2006), Stalin cu sapa-nainte! (2009). A publicat volume de proza scurta si doua volume de teatru. Premiul Cartea anului (1995, 2009), Premiul “Radu Enescu” (2002), alte premii pentru proza si traduceri. Este tradus (volume si in reviste) in Ungaria, Rusia, Austria, Cehia, Elvetia. In prezent, este realizator la TVR Cluj.
CARTEA
Se numeste Septimius Ilarie. Un barbat cu un aspect fizic comun aparent fara insusiri. Si totusi, cum reuseste un astfel de barbat sa cucereasca numeroase femei, de la adolescente naive pina la mature trecute prin numeroase experiente? Cum reuseste sa le satisfaca atit dorintele sufletesti, cit si pe cele trupesti? La aceste intrebari raspunde romanul Femeile insomniacului printr-o naucitoare cascada de intimplari descrise cu umor (uneori negru), ironie si sarcasm. La sfirsitul lecturii, orice femeie isi va dori sa cunoasca un barbat ca Septimius Ilarie si orice barbat si-ar dori sa semene, macar putin, cu acelasi Septimius Ilarie.