Michael Ondaatje, cel care in 1970 scria o monografie despre Leonard Cohen, fiind familiarizat atit cu poezia acestuia (The Energy of Slaves), cit si cu creatia sa romanesca (Frumosii invinsi), nu numai ca dovedeste aceeasi sensibilitate si inclinatie catre tot ceea ce este ex-centric, dar va duce mai departe stindardul celor lipsiti de importanta facind din ei protagonistii scrierilor sale. As indrazni chiar sa adaug ca, la un moment dat, pozitiile celor doi se schimba, si adevaratul apostol al celor ocoliti de putere devine Ondaatje, prefigurat, mai degraba, de Cohen, precum altadata Ioan il anunta pe Iisus.
Coming through Slaughter, primul sau roman, reprezinta o evocare postmoderna al lui Charles “Buddy” Bolden, un fel de premergator al jazzului din New Orleans, despre care insa nu au ramas prea multe documente scrise. Buddy este personajul tipic ondaatjeean, mai mult mit decit realitate, intens, plin de contraste, fermecator in felul sau limitat, genial cind vine vorba de muzica, dar pe care posteritatea nu l-a inregistrat decit ca pe o figura periferica a genului, in centrul caruia stau nume ca Louis Armstrong sau Duke Ellington. Il vor urma Patrik Lewis, Nicholas Temelcoff, Cato si Alice Gull din In pielea unui leu, un roman al emigrantilor prin excelenta si al rolului important jucat de acestia in construirea orasului Toronto, apoi Hana, Caravaggio si Kip din Pacientul englez, unde englezul muribund, ca simbol al imperialismului arogant, se dovedeste pina la urma a fi un conte ungur, adica un alt marginal in context european, Anil Tissera, Gamini, Ananda din Obsesia lui Anil urmati de Coop, Claire si Anna, dar in egala masura si de scriitorul francez Lucien Segura din Divisadero, toti asezati la “masa pisicii” a Istoriei sau, in cazul lui Segura, a literaturii, adica in locul cel mai putin privilegiat.
Realitate si fictiune
Daca Pacientul englez poate fi privit drept o continuare la In pielea unui leu, tot asa Masa pisicii poate fi vazuta drept un fel de continuare a lui Running in the Family, chiar daca aceasta din urma e mai degraba o relatare semi-fictionalizata a copilariei scriitorului in Sri-Lanka, iar prima se doreste a fi un demers exclusiv fictional. Totusi, in 1954, scriitorul, in virsta de unsprezece ani, virsta pe care o are si naratorul romanului de fata, a plecat din Colombo, la bordul unui vapor cu destinatia Anglia, unde a fost asteptat de mama sa, numai de mama caci parintii divortasera, iar tatal ramasese in Ceylon. Mai mult decit atit, numele naratorului din Masa pisicii e tot Michael, iar ocupatia sa ulterioara este aceeasi cu a scriitorului Ondaatje. Asemanarile, ca si deosebirile dintre realitate si fictiune nu trebuie sa ne mire, ele au coabitat armonios in aproape toate scrierile lui Ondaatje, la fel cum lirismul poetului Ondaatje s-a imbinat armonios cu naratiunea prozatorului cu acelasi nume. Nu trebuie sa ne mire si, as adauga, nici sa ne intereseze prea mult, farmecul si forta romanului neavind nimic de-a face cu apropierea sau departarea lui de elementul autobiografic.
Asadar, in 1954, la bordul vasului Oronsey, prevazut cu sapte niveluri si populat, timp de trei saptamini, de nu mai putin de sase sute de oameni, va urca si naratorul nostru pentru a traversa trei mari si o picatura din oceanul Atlantic in calatoria sa – acest adevarat ritual al trecerii – din Colombo pina in Anglia. Pe vapor se va imprieteni cu Cassius, cel exuberant, si cu Ramadihn, cel interiorizat, doi baieti de aceeasi virsta cu el, impreuna cu care nu va trece o zi fara sa faca ceva interzis. Mai mult decit atit, cei trei vor cunoaste o lume aparte, ca de circ (nu intimplator pe punte activeaza si trupa de saltimbanci Jankla,) sau, si mai bine, ca de poveste, populata de adulti si copii care, desi diferiti ca virsta, fire si preocupari, sint toti uniti aproape imperceptibil printr-o trasatura comuna, si anume ex(-)centricitatea, vazuta in ambele ei intelesuri, atit de extravaganta, cit si de departare fata de centru. Flavia Pins, domnisoara Lasqueti, amatoare de romane politiste, dar care o dezamagesc caci viata ei seamana cu unul mult mai bine scris, domnul Mazappa, alias Sunny Meadows, vorbaret si laudaros, domnul Nevil, cel modest, fost dezmembrator de vase, si domnul Hastie, cel cu doua inimi si poate de aceea mare iubitor de ciini, profesorul Fonseka, cel idealist si erudit, Larry Daniels, botanistul, posesor al unei adevarate gradini de plante exotice, unele halucinogene, pe care o transporta pe vas, Emily de Saram, o verisoara indepartata a naratorului care va ajunge sa comita o crima, curajoasa Asintha, cea care se va arunca in mare impreuna cu tatal ei, periculosul detinut Niemeyer, domnul Gunesekera, croitorul politicos care nu scoate o vorba, ei sint doar citiva dintre calatorii de la bordul lui Oronsay, al carui voiaj, ne spune sugubat naratorul, “s-a sters din memoria universala”, neexistind nici macar o fotografie care sa fi imortalizat vreun aspect al drumului.
Elogiul suprem adus marginalitatii
Desi naratorul, adult acum, constientizeaza ca toti acesti oameni, pe-atunci “niste zei pentru noi”, nu erau in realitate “decit niste personaje marunte, al caror rost era sa urmareasca felul in care se inaltau sau se prabuseau cei cu adevarata putere in lumea aceasta” (vezi marirea si decaderea lui Sir Hector de Silva, blestemat de un battaramulle sa moara ucis de coltii unui ciine – blestem care se va implini chiar pe vas), tot el ne spune, citeva pagini mai tirziu, ca “cei care mi-au influentat existenta au fost strainii asemenea lor – sau asemenea altora, de la feluritele mese ale pisicii din viata mea”. Scriitorul, artistul in general, este prin excelenta calatorul asezat la masa pisicii si, desi el poate accede si in cercurile strimte ale puterii, nu trebuie sa se lase niciodata inrobit de opulenta ei lipsita de miez. Ajuns acum la virsta senectutii, naratorul, ca si Ondaatje, stie ca “lucrurile interesante si importante se petrec mai tot timpul in taina, in locuri unde puterea lipseste. Putine lucruri de valoare trainica s-au petrecut vreodata la masa principala”. Este, daca vreti, elogiul suprem adus marginalitatii, farmecului ei inegalabil, dat de autenticitatea celor ce nu trebuie sa se prefaca ca sint altfel decit se infatiseaza.
Am mai scris, acum ceva timp in urma, despre seductia marginalitatii asa cum apare ea la Ondaatje. Spuneam in finalul acelui articol ca romanele scriitorului canadian sint adevarate cursuri de invatare a frumusetii si farmecului umilintei si a fragilitatii de care avem atita nevoie ca traitori intr-o tara dominata de atita aroganta si trufasie. Imi mentin declaratia. Acum, mai mult ca oricind.
Michael Ondaatje, Masa pisicii, traducere din limba engleza si note
de Radu Pavel Gheo, colectia “Biblioteca Polirom. Proza XXI”,
Editura Polirom, 2011