La concertul de la Bucuresti, Jordi Savall (lira cu arcus, rebeg, regie artistica), Dimitri Psonis (santur & sas), Driss El Maloumi (ud) si Pedro Estevan (percutie) au urcat pe scena impreuna cu Derya Turkan (kamanche), Yurdal Tokcan (ud), Fahrettin Yarkin (percutie), Murat Salim Tokac (tanbur), Hakan Gungor (kanun), Gaguik Mouradian (kamanche), Haïg Sarikouyoumdjian (ney & duduk), Nedyalko Nedyalkov (caval).
Concertul a incheiat cea de-a doua editie a Stagiunii Camerale ICR la Ateneu, un program al Institutului Cultural Roman derulat in parteneriat cu Filarmonica “George Enescu”.
Iata-va din nou explorind universul sonor al lui Dimitrie Cantemir si al Istanbulului, inainte sau dupa alte calatorii muzicale in timpul lui Erasmus sau al dinastiei Borgia. Va e usor sa schimbati istorii atit de repede?
Sint istorii pe care le pregatesc cu mult timp inainte. Sigur ca avem nevoie de putina vreme pentru a ne acomoda, dar ele fac parte din noi. Este ceva ce purtam in noi intrinsec.
Si este ceva ce faceti in timpul turneelor internationale, cind cintati muzica lui Cantemir intr-o seara, a secolului al XVII-lea francez in alta… Acelasi ritm de ani si ani de zile…
Exact. Este un fapt asumat. Nu exista nimic mai rau pentru un artist decit rutina. Schimbarea subiectelor presupune mereu o stimulare a creativitatii, a memoriei. Este opusul lincezelii pe o singura tema, cea de ieri sau de alaltaieri.
In felul acesta reusiti sa va pastrati prospetimea interpretarii si, de ce nu, sa descoperiti aspecte muzicale care poate stateau ascunse la o prima lectura.
De fiecare data cind reluam un program, chiar si unul la care am lucrat foarte mult, improvizatia isi face loc. In functie de starea noastra, de sala, de ambianta, anumite energii dau nastere unor sonoritati noi.
Pentru ca vorbiti de improvizatie, dati impresia unei libertati quasi-totale cind cintati muzica otomana din timpul lui Cantemir. Va permiteti luxul jocului?
Mai mult decit atit, ceea ce ne dorim cel mai mult este sa ne jucam! Dupa ce am facut cercetare, dupa repetitii si aranjamente de programe, obiectivul final este de a lasa muzica sa vorbeasca ea insasi. Asta nu se poate intimpla daca nu ne simtim liberi sa utilizam acest limbaj pe care incercam sa il stapinim.
Ceea ce ati inceput cu albumul Istanbul, ati continuat cu urmatorul, Sublima Poarta. Vocile Istanbulului. Exista ceva la acest spatiu, istoric si mitic in egala masura, care va incita la noi explorari?
Pentru ca vin dintr-o tara definita de conjunctii culturale, am fost mereu fascinat de locurile in care aceste intilniri sau conflicte se intimpla. Tocmai de aceea imi este foarte usor si natural sa incep un nou proiect de descoperire muzicala. Nimic nu este mai interesant decit sa sondezi istoria unui oras si sa descoperi ca ideile pe care le aveai despre acel loc sint total diferite de adevarul istoric.
Ati coborit adinc in istoria Istanbulului cu aceste doua albume. V-ati gindit sa abordati si muzica din timpul Constantinopolului?
Nu e exclus, dar nu pot spune ca as face-o in viitorul apropiat. Orice asemenea demers presupune un timp prelung de cercetare. Cred insa ca as fi fascinat.
Care sint orasele care va inspira sa le descoperiti trecutul muzical?
Sint atitea… Cred ca primul a fost Ierusalimul. Alaturi de el, Alexandria, Roma, Venetia, dar si orase ale Turciei care au fost colonii grecesti, orase ale evreilor…
Apropo de Venetia, este momentul sa va intreb daca puteti confirma prezenta in concertul organizat de Institutul de Cultura si Cercetare Umanistica si Institutul Cultural Roman pentru deschiderea Carnavalului din februarie 2012, la Teatro La Fenice, tot cu muzica Istanbulului si a lui Dimitrie Cantemir?
Absolut, cu mare placere! Este o muzica pe care trebuie sa o cunoasca multi. In plus, imi place ideea de a o prezenta in orasul lui Vivaldi, unul dintre compozitorii influentati de creatia orientala.
Tot la inceputul anului 2012, reveniti la Gran Teatre del Liceu din Barcelona pentru a dirija opera Il Burbero di buon cuore. Sint citiva ani de cind nu ati mai dirijat opera…
Sint citiva ani de cind nu am mai dirijat opera pusa in scena. Altfel, tocmai am terminat doua concerte si un disc cu Teuzzone de Vivaldi. O opera pe scena presupune o luna, o luna si jumatate de munca impreuna cu interpretii si regizorul, ceea ce inseamna multa dedicatie. E greu sa dai la o parte toate celelalte proiecte si sa te concentrezi atita timp pe un singur lucru. Am acceptat la Barcelona, pentru ca sint la mine acasa, dar nu as face-o cu mare usurinta in alta parte. N-as face-o din lipsa de timp, dar si din respect pentru toti muzicienii care lucreaza cu mine si care conteaza pe mine pentru diferite proiecte.
Exista insa vreo opera pe care visati sa o faceti in viitor?
Niciuna! Vreau sa spun, nu in viitorul apropiat. Vor fi Alcyone de Marin Marais si Intoarcerea lui Ulise in patrie de Monteverdi, dar in 2014, 2015, 2016…
Ati fi tentat sa incercati si regie?
Nu. Regia e ceva special si nu cred ca ma intereseaza foarte tare. Cind lucrez cu un regizor, ma implic mult si stabilim impreuna coordonatele. Eu incerc sa apar mereu legatura intre muzica si gest. Am facut regia unor mari proiecte, precum Ierusalim, Borgia, Catarii, dar vorbim de o regie muzicala, de felul in care gradam piesele muzicale, de intrari, iesiri, efecte de lumina. De aici si pina la gestica teatrala pe care o presupune opera e o mare distanta.
Cum va stabiliti programul anual pentru a pastra o balanta justa intre concerte, conferinte si inregistrari?
Din momentul in care vad ca s-au strins prea multe concerte intr-o luna, nu mai accept nimic in plus. Mai mult, am grija tot timpul sa pastrez citeva luni complet libere pentru cercetare si inregistrari. Asta nu inseama ca, daca vine o propunere pentru un concert intr-un loc interesant, nu sintem flexibili sa miscam putin lucrurile.
Toamna aceasta, la Festivalul “Enescu”, Ton Koopman imi vorbea despre frumoasa prietenie care va leaga. V-ati gindit vreodata la un proiect muzical care sa va aduca impreuna, pe dvs., pe el, pe William Christie, marii specialisti ai muzicii vechi?
Cred ca ar fi putin cam greu… Vedeti dvs., orice asemenea proiect are nevoie de un dirijor, de un lider, nu de mai multi… Fiecare ar avea tendinta de a merge in directia lui. Ar fi greu sa conduci un vapor cu trei capitani! Cred ca un proiect muzical are nevoie de un sef care sa il dirijeze si de muzicieni care sa colaboreze cu el si intre ei. Dincolo de asta si de prietenia care ne leaga, ii respect enorm pe toti cei pe care i-ati citat.
Pentru ca am vorbit de Festivalul “Enescu”, la editia din 2007 publicul roman a avut ocazia sa va cunoasca si sa va auda pentru prima data. Ati revenit in 2010 la Iasi, pentru a prezenta muzica lui Cantemir si acum sinteti din nou la Bucuresti. Simtiti dragostea publicului din Romania, mereu gata sa primeasca minunile sonore pe care i le oferiti?
In primul rind, la publicul roman se simte o mare sete de muzica, de frumos. Cred ca este o caracteristica a culturii latine, dar si a popoarelor care isi cauta simbolurile si radacinile. Romania are locul ei bine definit in cultura europeana, iar asta se simte inclusiv in felul in care publicul traieste fiecare act muzical.
Pe linga Dimitrie Cantemir, care a fost un print roman inainte de a fi un print european, aveti dorinta de a face un pic de arheologie muzicala si in trecutul Romaniei?
Ma intereseaza multe lucruri, desi nu prea cunosc istoria Romaniei. Nu este exclus insa ca, prin intermediul lui Cantemir, sa vin in contact si cu muzica Tarilor Romane din perioada lui. Sint si elemente ale muzicii traditionale romanesti care ma incita, dar recunosc ca nu am avut timpul pentru a le studia pe indelete.
Cu discul despre dinastia Borgia ati cistigat un Grammy, una dintre cele mai importante distinctii pentru un muzician. Sint asemenea semne de apreciere o motivatie pentru a merge mai departe, pentru a dezvolta noi proiecte muzicale?
Nu sint ceva indispensabil. Nu facem toate aceste discuri noi pentru a lua premii cu ele. Pentru mine, asta este viata, pur si simplu. In acest moment particular, muzica este cea mai puternica modalitate de a pastra vie amintirea sotiei mele, Montserrat Figueras. Prin muzica, sint intr-un permanent contact cu ea. A fost insa o mare placere sa vad ca si intr-o cultura atit de indepartata, precum cea americana, inregistrari atit de speciale, cum este Dinastia Borgia, sint apreciate. O muzica asa deosebita impresioneaza oamenii de peste tot. Cum sa nu ma bucur?
Anul trecut, la Iasi, imi vorbeati despre discul Dinastia Borgia si despre Erasmus ca viitor personaj al preocuparilor dvs. Astazi, si el este realitate. La sfirsit de 2011, spre cine se indreapta preocuparile dvs.?
Unul dintre marile proiecte la care lucram si pe care l-am prezentat in noiembrie la Cite de la Musique din Paris o are ca figura centrala pe Ioana d’Arc. Folosim inclusiv scrisori si note originale de-ale ei, iar in 2012 va aparea o noua carte-disc cu muzica din perioada ei si cu toate cercetarile noastre care o au ca subiect. Tot zilele acestea si tot la Paris vom prezenta in concert proiectul “Erasmus si elogiul nebuniei”. Alaturi de muzica, o actrita va recita texte importante despre nebunie, texte de o actualitate deconcertanta. Sint o critica a societatii, a vietii politice si religioase la toate nivelurile. Este si o critica a razboiului, a injustitiei… Vom da citire si unor scrisori ale lui Erasmus catre Thomas More, care ii era prieten si care a fost executat de Henric al VIII-lea, dar si catre Luther. Asta facem dintotdeauna: ne scufundam in muzica unui timp istoric, dar ne aplecam si asupra marilor exponenti ai gindirii din acel timp. Erasmus a fost unul dintre ei, un spirit de o luciditate extraordinara.
Si, ca la fiecare initiativa a dvs., nu e doar muzica, ci arta, gindire, umanitate, pur si simplu, pe care le reluati si le repropuneti publicului contemporan.
In ceea ce priveste muzica, peste 90% inseamna sa asculti, pur si simplu. Dupa mai bine de 40 de ani in care am facut asta, acum simt nevoia imersiunii totale in alte epoci, iar asta presupune aproape retrairea acelor experiente umane. Cred ca este imperativ sa ne imaginam viitorul raportindu-ne la evurile trecute ale istoriei spiritualitatii omului.
Daca ati avea timpul, dorinta si mijloacele de a aborda un compozitor al secolului al XIX-lea, cine ar fi el?
Timpul si mijloacele, bine spus… Sint multi creatori care ma fascineaza: Schubert, Beethoven, Brahms… Ma opresc, pentru ca as putea sa va vorbesc si despre niste lucrari de Bruckner care m-ar interesa… Ramin pentru o viata viitoare, deoarece marile lucrari ale secolului al XIX-lea presupun mijloace considerabile, structuri muzicale complexe si orchestre ample. Daca nu ai o institutie importanta in spate care sa le sustina pe toate, e aproape imposibil. Cu o orchestra mica de instrumente de epoca, un asemenea demers ar fi prea riscant.
Toate intilnirile pe care le aveti cu muzicieni din lumea intreaga, ca sa nu mai vorbesc de publicul de peste tot, au schimbat intrucitva sufletul dvs. catalan?
Fireste. Orice intilnire cu o cultura noua ma schimba. Pentru mine, a fost o modalitate de a ma imbogati spiritual, mai ales alaturi de sotia mea, Montserrat Figueras. Ma gindesc inclusiv la primele inregistrari pe care le-am facut, cu muzica sefarda, arabo-andaluza, apoi cele cu muzica Ierusalimului, a bazinului mediteranean… Toate ne-au deschis perspective incredibile. Unul dintre ultimele proiecte facute impreuna si care trebuie sa iasa pe piata este Mare Nostrum.
Daca, intr-un exercitiu de imaginatie, il priviti pe Jordi Savall de acum 40 de ani alaturi de cel de azi, care ar fi diferentele?
Nu e niciuna. Cind am inceput sa cint muzica veche pe viola da gamba, eram un tinar fascinat de lumile care i se deschideau in fata. Am fost, din fericire, suficient de nebun sa las in urma noua ani de studiu si sa ma dedic muzicii vechi. Am avut si sansa de a o intilni pe Montserrat Figueras si de a porni impreuna in aceasta aventura. Daca ar fi sa gasesc o diferenta, as spune ca atunci eram amindoi suflete pline de entuziasm, de forta, de dorinta de a schimba lucrurile, dar eram puri. Toate experientele noastre impreuna au fost, pentru mine, regasirea unui suflet-pereche venit, parca, din Grecia antica. Montserrat nu a fost doar sotia mea si mama copiilor mei, ci o sibila, o preoteasa mitica. Cea mai mare parte a lucrurilor pe care le-am facut in viata si care m-au format, le-am facut pentru ca a stat alaturi de mine aceasta fiinta de o bogatie morala incredibila.
Ati dus magia muzicii peste tot in lume alaturi de acest inger cu plete brune, Montserrat Figueras. Exista o geografie muzicala a drumului pe care l-ati facut impreuna?
Parcursul nostru a inceput in Catalunya, s-a raspindit in Spania arabo-andaluza, apoi in Centru, cu muzica secolului de aur, in Nord, prin cantigas si a continuat in Sudul Frantei, cu muzica trubadurilor si a catarilor, in Italia – unde Montserrat a fost una dintre primele artiste care a demonstrat cum se interpreteaza recitativul cintat, Caccini, Monteverdi – si peste tot in Europa, deasupra si in jurul Mediteranei.
Intr-un omagiu foarte emotionant, reluati una dintre ideile sale. Citez: “Mai mult decit orice, la cel care cinta un cintec de leagan exista grija de a da tot ce are mai bun in el – nimic mai mult decit cel mai frumos act de iubire, care ii insufla copilului esenta vietii insesi”. Care a fost esenta vietii lui Montserrat Figueras, muzica sau familia dvs. muzicala?
Cred ca esenta vietii ei a fost, intotdeauna, sa imparta iubire in jur. A facut-o si prin muzica, dar nu muzica a fost esentiala, ci fiinta omeneasca. Va dau un exemplu: daca eram impreuna intr-un taxi, cu telefoane, cu discutii, cu partituri, ea isi facea mereu timp pentru a sta putin de vorba cu soferul, pentru a-l pretui. Telefoanele si discutiile puteau sa mai astepte. Pentru Montserrat conta viata, iar muzica era calea prin care comunica la orice nivel, cu oricine. Intre muzica si oameni, oamenii aveau intotdeauna prioritate. Puteau sa fie copiii nostri, puteau sa fie prieteni, putea sa fie chiar si gradinarul… Asta o facea iubita si de cei mai luminati intelectuali, dar si de oamenii simpli. Generozitatea si darul de a sti sa-i asculte pe ceilalti.
Interviu realizat cu sprijinul deosebit
al Institutului Cultural Roman
A redescoperit comorile muzicale uitate
Figura exceptionala a muzicii contemporane, Jordi Savall s-a dedicat, timp de mai mult de treizeci de ani, redescoperirii comorilor muzicale uitate.
Alaturi de cele trei ansambluri pe care le-a infiintat impreuna cu Montserrat Figueras – Hesperion XXI, La Capella Reial de Catalunya si Le Concert des Nations – a explorat un univers muzical impresionant, readucind in atentia publicului atit muzica veche, cit si instrumentul viola da gamba.
Cu o indelungata cariera de muzician, profesor, cercetator si initiator de proiecte muzicale si culturale, Jordi Savall este probabil cel mai de seama arhitect al actualei revalorizari a muzicii istorice.
Uniti de pasiunea pentru studiul si interpretarea muzicii vechi si fascinati de bogatia repertoriului muzical european si mai ales hispanic de dinainte de 1800, Jordi Savall, Montserrat Figueras, Lorenzo Alpert si Hopkinson Smith au pus bazele ansamblului Hesperion XX in 1974.
Devenit, odata cu trecerea in noul mileniu, Hesperion XXI, ansamblul isi continua munca sustinuta de cercetare, scotind la lumina repertorii in mare parte necunoscute publicului larg, baza ansamblului raminind constanta, dar formula instrumentala variind in functie de caracteristicile proiectelor.
Galerie foto
