Putem sa devenim insa si gravi, asa cum spuneam de la bun inceput. Pentru ca, in loc sa ne punem in locul vedetelor, cum am fi tentati s-o facem, avem si varianta de a ne plasa in locul victimelor. Avem varianta de a ne imagina stind acasa, intr-o seara placuta, evident ca in fata televizoarelor, toata aceasta atmosfera fiind insa brusc facuta tandari de-un suierat, care ne patrunde-n casa cu forta, darima tot ce prinde-n cale, se pierde-apoi in departari, lasind in urma si vagi zgomote de tigle zburate-n vint de pe acoperisul vecinului sau de parbriz spart. Ce s-a intimplat? Meteorit? Fulger globular? Al treilea razboi mondial? Nu, n-am reusit: nici macar asa nu devenim gravi. Raspunsul e: Jamie si Adam. Si iarasi ne buseste risul, chiar daca victimele sintem noi.
Si totusi, ar trebui sa gasim si ceva grav in toata povestea asta. Bun, daca ne punem in locul vedetelor, dupa ce ne-a trecut spaima, dupa ce am aflat ca nimeni n-a fost ranit, am ride ore, zile, saptamini. Bun, daca ne-am pune in locul victimelor, dupa ce am constata ca sint doar citeva gauri in pereti, dupa ce am calcula citi bani ne vor da cei de la televiziune ca sa nu facem scandalul mai mare decit e deja, am ride ore, zile, saptamini. Dar oare daca ne-am pune in locul politiei din comunitatea respectiva, am putea deveni gravi?
Politia afirma, printr-un reprezentant intervievat de-o alta televiziune, ca s-a deschis o ancheta. Dar obiectul anchetei care va fi? De vreme ce peretii se vor repara cit ai zice “mythbusters”, de vreme ce masina cu parbriz spart va fi inlocuita cu alta, mai trainica si mai frumoasa, de vreme ce nu exista victime si nici plingeri, cu atit mai putin acuzatii, ce treaba mai are politia? A, da: tulburarea linistii publice. Dintr-o eroare. Probabil urmata de-o amenda. Ce altceva sa urmeze? Un hohot de ris. Mai multe hohote de ris in cadrul politiei locale, caci subiectul e comic, merita sa se rida pe seama lui ore, zile, saptamini.
Si cu asta, am epuizat toate incercarile de a ajunge la un ton grav in acest text. Il promisesem, iar acum nu mai stiu cum sa ajung la el. M-am luat cu show-ul. Pret de prea multe paragrafe deja, m-am distrat pe mine insumi imaginindu-mi cum a fost si cum va fi, asa incit nu mai stiu cum s-o “dau la intors” la final.
Stiti, eu de fapt as fi vrut sa scriu aici, incruntat si folosindu-ma de exemplul acestei erori din cadrul emisiunii “Mythbusters”, despre cum televiziunea a devenit, in toata lumea, deci si la noi, un monstru-circar care, pentru a contorsiona dupa propria voie sentimentele noastre, ale publicului, si a le confisca, a ajuns sa recurga la tot felul de aberatii – uneori periculoase, alteori jenante, uneori mizerabile, alteori de-a dreptul scirboase. Nu e cazul, neaparat, cu cei doi care au facut obiectul articolului. Sau nu numai cu ei. S-a ajuns la a se face orice, pentru a ne duce sentimentele la extrem. Rating-ul, care noua ne suna inca tehnic si relativ inofensiv, e de fapt un cuvint sinonim cu manipularea emotiilor noastre. Punctele de rating inseamna un plus pe scala acestei manipulari. Iar noi nu sintem noi, adica “eu” si “tu”, ci un noi generic, o emotie colectiva care trebuie modelata dupa voia celor ce conduc. Caci, poate va mai trece un timp fara sa ne dam foarte bine seama de asta, cei ce conduc nu mai sint, de fapt, politicienii. Ci televiziunile.
Dar despre asta am mai scris si eu, au mai scris probabil multi altii, asa incit capata aspect de cliseu. In plus, e un ton prea grav. Am exagerat, imi cer scuze. Reluind, nici nu-mi dau seama cum s-ar lega gravitatea acestui pasaj din textul meu cu o eroare inofensiva si caraghioasa facuta de membrii echipei lui Jamie si Adam. Un zimbet e intotdeauna sanatos. Cu atit mai sanatos e un hohot de ris. Asa incit, sincer, astept cu mare interes emisiunea-eveniment in care eroarea de traseu a proiectilului va deveni un magnet pentru milioane de telespectatori. Pentru ca stiu ca voi ride. Vom ride cu totii, alaturindu-ne risetelor gazdelor emisiunii, ale victimelor, ale politistilor. Pina la urma, de ce n-am face-o?