Parte obligatorie a oricarui costum, deci a creatiei scenografice, element de definire a personajului ori simpla recuzita, accesoriul capata teatralitate dupa primul pas in scena. De la anticii coturni din lemn, suprainaltati intentionat pentru ca actorii sa para mai impozanti si sa sporeasca grandoarea eroilor impersonati, la elegantele creatii ale caselor de design specializat, incaltamintea de scena a evoluat odata cu teatrul, adeverind replica unui personaj beckettian ce indeamna “sa nu fim neglijenti cu lucrurile marunte”.
Forta de simbol teatral a papucilor a fost subliniata de Tompa Gabor in spectacolul cu Asteptindu-l pe Godot de la Teatrul din Sfintu Gheorghe (2005). Dezvoltind regizoral tema ghetelor, cu care Beckett isi incepe piesa, Gabor si scenograful Andrei Both au raspindit prin scena gramajoare de papuci uzati, din magazia teatrului. Estragon are o importanta relatie teatrala cu propria gheata, pe care o numeste “scirba” asta, un joc la care revine, inca din scriitura, pe tot parcursul piesei. Concentrarea dramaturgica asupra incaltamintei indica ideea de parcurs obositor, de drum lung pina in acest spatiu de intilnire unde este asteptat Godot. Multiplicarea perechilor extinde, in planul posibilului, numarul de personaje de tipul lui Estragon, care, precum acesta, dar in ocazii precedente, la finalul actului I, si-or fi abandonat ciubotele, eliberindu-si picioarele din incomoda strinsoare.
La una dintre editiile trecute ale Festivalului National de Teatru, in vremea directoratului Marinei Constantinescu, Dragos Buhagiar a imaginat un minunat afis al manifestarii, focalizind asupra puterii evocative a incaltarilor. Fotografia artistica era facuta la nivelul unei scene cu scindura la vedere, pe fundal tronind o Luna ale carei irizari induc magia selenara. Rinduiti in perechi, pe suprafata lemnoasa se regaseau o multime de papuci de tot soiul, de epoca si contemporani, marturii concrete, rezumative ale personajelor la animarea carora contribuisera odata.
In montarea recenta de la Teatrul de Comedie realizata de Victor Ioan Frunza cu Cintareata cheala si Lectia lui Eugene Ionesco, dupa consumarea omorului, menajera aduce din culise o cutie plina cu pantofi pe care o goleste in fata Profesorului, pentru a-i reaminti lunga lista de meditatii date. Rostul lor e de suplinire a unor Eleve nestiute, devenind elemente cu valoare de memorie. Intr-o maniera similara, dar cu referire la istoria reala, cea mare si cea mica, nenumaratele perechi de pantofi, de femei, copii, barbati, expuse la Muzeul Holocaustului din Washington amintesc de destinele curmate barbar de ideologii rasiste. Fiecare pereche este emblema unei vieti, semnul unei biografii tragice. Impactul vizual-emotional e intens, modelul si uzura evocind tacut identitati disparute.
Incaltamintea si personalitatea purtatorului
Pe linga functia strict utilitara, de produse ce ne protejeaza picioarele, incaltamintea spune multe despre personalitatea purtatorului. Implicit in arta. Dimensiunea, forma, culoarea contribuie la construirea caracterelor, a unor tipologii, nota in care sint imaginate devenind element al portretului fictional generic. Sandalele inaripate ale lui Hermes ii dezvaluie atributele de zeu calator, de mesager. Papucii de clovn s-au standardizat prin marimea exagerata, care justifica impiedicatul, culorile vii contribuind la intregirea unui model.
Si in cotidian, anumite contexte asociaza banalele incaltari cu o dimensiune ce tine de teatralitate. Atasati prin definitie de ideea de calatorie, “datul papucilor” sintetizeaza expresiv despartirea irevocabila, silirea cuiva sa faca pasi, sa se indeparteze. Papucii aruncati pe cablurile de telegraf ori in coronamentul copacilor sint mostre ale culturii stradale urbane. Gestul indica atitudini variate: fireasca igienizare a dulapului cu pantofi; rebeliune; delimitarea teritoriilor unor bande de cartier ori a dealerilor de stupefiante; moartea cuiva; inceputul vacantei. Deja imi privesc papucii cu alti ochi.