Sergiu Celibidache adauga, citeva clipe mai departe, in fata autorului documentarului: “Cit de fericit as fi daca Furtwängler ar fi astazi aici pentru a arata ce este un tempo larg! L-au facut sa sufere intreaga sa viata: «Tempi mult prea ampli!». Si cine spunea asta? Acesti idioti care nu aud decit o treime din ce se petrece pe podium. Ce stie unul ca ei despre al treilea flaut? Pentru el asta este maculatura. «Marea linie», asta este ce vrea, «Die grosse Ligne!» Cit de mare trebuie sa fie ea pentru a va patrunde in cap? «Marea linie», ignoranti fara rusine!…”.
Daca in fata lui Sergiu Celibidache m-am simtit si eu, adesea, un ignorant, convingerea lui ca muzica isi va continua existenta, ciclurile efemere, asemenea vietii, mi s-a transmis. Si ma gindesc la spusele lui de fiecare data cind ascult nasterea, evolutia si stingerea unei creatii muzicale, fie in sala de concert, fie pe disc. Nu, muzica nu va muri, indiferent de peripetiile industriei ce o promoveaza pe disc sau alte suporturi, din ce in ce mai sofisticate gratie evolutiei tehnologiei.
Relative, si pe durata lunga a istoriei prea putin semnificative, sint si crizele economice, finalizate uneori cu disparitia unor firme celebre de discuri. Recenta scoatere la mezat si vinzare la bucata a grupului EMI reflecta mai mult ca probabil o suferinta profunda cauzata de proasta gestiune a firmei, de fuga inainte dupa profit, de luptele “milenare” intre rechinii industriali. Nu inseamna si o disparitie a muzicii, a catalogului-tezaur al companiei EMI si, prin extensie, vreo moarte previzibila a caselor de discuri in general.
Exista motive multiple de a o afirma. In primul rind deoarece materialul important de arhiva, “declaratiile istorice”, cum le-ar spune Glenn Gould, care au fost facute de multa vreme de marii interpreti, au intrat in domeniul public, iar mare parte a lor sint publicate in continuare, adesea in conditii tehnice mai bune decit o facea EMI, de catre mici case de discuri independente: de la Pristine Classics care isi vinde in principal produsele exceptional restaurate pe Internet, la Regis, de exemplu, compania britanica ale carei preturi de vinzare sint accesibile oricarui student de Conservator.
Nu, casele de discuri nu sint pe cale de disparitie. S-ar putea spune, chiar, dimpotriva – desi nu am un argument statistic la indemina. Numarul caselor de discuri independente se mareste pe zi ce trece, iar numarul discurilor aparute ramine practic constant. Faptul este pozitiv, mai ales deoarece permite intrarea in circuit a unor artisti de mare calitate, neglijati de cei care administreaza restrinsele echipe de “rally” ale marilor case de discuri, ce isi aleg de multe ori eroii in functie de glamour si de o notorietate adesea obtinuta prin scandal sau teribilism. Din pacate, criticii muzicali, dopati cu servicii de presa de marile companii si de revistele pentru care scriu, gasesc arareori timpul sa asculte interpreti si discuri ale unor case mici, independente.
Ca muzica nu este “pe moarte” mi-o demonstra zilele trecute un CD primit de la o casa noua de discuri, LAWO Classics, din Norvegia. Intitulat L’altra belta, discul – unul din cele mai interesante si reusite ale anului – reuneste piese pentru pian ale compozitorului norvegian Farten Valen (1887-1952) si ale contemporanilor sai din scoala vieneza, Arnold Schönberg, Alban Berg si Anton Webern (LAWO 1024). Un program interpretat cu stralucire de o pianista, mie necunoscuta pina acum, Annabel Guaita, formata la Academia Grieg si, cu studii teoretice – surpriza! –, la Barcelona, ca eleva a lui Jordi Mora, unul din promotorii fenomenologiei muzicale predata la timpul sau de Sergiu Celibidache. Altfel, Annabel Guaita, care este si autoarea unor substantiale note introductive la disc, s-a specializat in ultimii ani in muzica secolului XX, fiind si beneficiara unui stipendium special de cercetare pentru proiect intitulat Pianul atonal.
In mod remarcabil, notele introductive redactate de pianista, parte a cercetarii ei, pornesc de la afirmatii ale compozitorului Farten Valen, dintr-un interviu acordat in 1950: “Este total gresit de a presupune ca muzica atonala este lipsita de emotie. A fi miscat de muzica atonala este echivalentul unei experiente a ceea ce Michelangelo numea l’altra belta, cealalta frumusete. O gasesti folosind doar mijloace tehnice. Muzica atonala este resimtita la fel ca si restul muzicii, poate chiar mai mult, desi intr-un mod diferit”. Ce invitatie mai frumoasa de a asculta muzica acestui remarcabil disc al companiei LAWO Classics!…
As mai adauga doar ca aceeasi companie a publicat recent, in seria primelor ei aparitii, si un disc original, cu muzica pentru pian a compozitorului Martin Romberg, intitulat Valaquenta. Tablouri fantastice, interpretata de pianistul Aimo Pagin (-Marcovici). L’altra belta e mai putin prezenta, dar este un disc al unui tinar virtuoz talentat, ce se asculta cu placere si recomandabil in special amatorilor de muzica minimalista (LAWO 1022).