Locul analizei pentru materia cuprinsa in volum e in alta parte, nu la rubrica de rock. Insa cartea discutata in precedentul articol – Club A. 42 de ani. Muzica tineretii tale – mi-a lasat un gust amar, a carui provenienta am depistat-o abia rasfoind Enciclopedia. Anume, in capitolul “Cenzura”, de unde am aflat, intre altele, ca “in timpul regimului comunist, cenzura s-a caracterizat prin permanentizare, interdictiile aplicindu-se pe toata perioada regimului, nu doar in anumite momente tensionate in plan intern sau international”. Este, intr-un fel, atestarea opiniei formulate parca de Paul Goma, ca regimul comunist s-a aflat in razboi continuu cu poporul, mai ales cind “Romania era ocupata de romani”. Rockerii n-au fost exceptati de la represalii. Ba, data fiind natura artei lor, expusa pe scene, s-au aflat in prima linie.
Si revin la cartea lui Doru Ionescu, mentionata mai sus, unde gasim nenumarate marturii despre cenzura. Nu exista formatie cit de cit notabila care sa-si fi putut cinta repertoriul propriu fara ingerinta “autoritatilor”. Au fost cenzurate texte si titluri, scenografie cu simboluri presupus mistice, lumini ce produceau efecte magnifice de factura socanta (azi li s-ar spune dark, gothic sau horror), dansuri prea lubrice sau numai senzuale, ca sa nu mai pomenesc de imbracamintea uzuala, blugii (uniforma rockerilor!), evazatii si minijupele unei vremi cind totul parea posibil. Daca fenomenul cenzurii s-a manifestat in cadrul – sa-i zicem legitim – dat de (fara-de-)legea proprie regimului comunist, prin interzicere, prin ridicarea atestatului de artist liber profesionist, ceea ce li s-a aplicat rockeritelor de la Catena (bataie, arestare temporara sub acuzatia de atentat la bunele moravuri, probabil si alte mizerii, despre care decenta obliga la tacere) nu este altceva decit represiune bruta, pedepsibila penal dupa caderea si condamnarea oficiala a comunismului. Asta intr-o tara normala, ceea ce inca nu-i cazul cu Romania.
Rockul este o manifestare libera si spontana. Imixtiunea cenzurii a dus la deturnarea intentiei originare a oricarui artist care avea ceva de transmis, si nu voia doar sa se distreze, sa cistige admiratia publicului, laolalta cu banii. Dupa ce, in anii ‘60, fenomenul rock s-a constituit ca forma estetica de exprimare, anii ‘70 au adus cele mai bune realizari, chiar si-n peisajul romanesc atent supravegheat. Pe cit de multe puteau spune cu chitarele, pe atit de greu le era rockerilor de la noi sa se exprime dinaintea celor care pricepeau despre ce-i vorba, nu cascau gura. In fapt, duelul dintre rockeri si cenzura a avut natura unei presiuni in ambele sensuri, fiecare tabara obtinind victorii temporare, nu capitularea. Obligati sa-si mutileze piesele si spectacolele, destui componenti ai trupelor rock au ales calea, deloc usoara, a bejeniei. S-a intimplat ca de la un timp mai multi muzicieni rock erau in strainatate decit in tara. Locul lor n-a fost ocupat de altii mai docili, nici de cetasii cenaclului Flacara, ci de manelisti. Raul facut de corifeii si coprofagii (in)culturii socialiste se poate masura, n-am vreo indoiala, prin amploarea “fenomenului” manele. Prohibitia culturii adevarate a deschis calea falsului si-a stimulat vulgaritatea, a carei dimensiune s-a vazut abia dupa 1989.
Modelul Enciclopediei represiunii impune o lucrare despre cenzorii care au functionat in zona rockului. Nume, date, fapte, rezultate. Nimic revansard, doar consemnarea ororii intr-un domeniu considerat de prea multa lume, cu nonsalanta, divertisment.