Asta scrie Catherine Mayer in cel mai nou numar din “Time”, dupa ce povesteste cum doi dintre strastrastraetc.bunicii Tildei s-au ocupat de inventii extraordinare si, pe-atunci, nefiresti. Tilda tot nefireasca a ramas, ca si cum, renuntind la Ma-ul din Mathilda, ar fi dat la o parte tot invelisul de banal si pamintean care ne face sa ne recunoastem intre noi. Tilda e un animal cum nu s-a mai vazut pe-aici, “o sirena” (Tim Roth), “o creatura uimitoare” (Jim Jarmush – in urmatorul lui film, Tilda o sa fie vampir). Aeriana, prelunga, androgina, fara virsta, cu ochi care te baga-n boale, punindu-i in incurcatura pe comentatorii de moda de fiecare data cind apare pe covorul rosu (as vrea sa se consemneze ca singura rochie pe care mi-o doresc mai mult decit un bilet la Tom Waits e-o rochie purtata de Tilda, un curcubeu pastelat care coboara pina la glezne si are buzunare translucide), derutind critica de film cu (aproape) fiecare rol.
Dupa ce-a terminat liceul, a plecat doi ani voluntara in Africa (“ce que je voudrais faire si j’avais quatre dromadaires” sau daca n-ar trebui sa-mi fac o mie de vaccinuri), apoi s-a intors la Cambridge, a intrat in trupa de teatru si a ajuns la Royal Shakespeare Company, unde nu s-a simtit niciodata bine, pentru ca ei ii plac “music hall-ul, muzica live, participarea publicului”. A inceput sa joace in filme, sa faca festivaluri, sa umble cu un cinematograf ambulant prin Scotia si sa-i faca pe copii sa le placa cinema-ul. Daca-i scrii un mail, primesti urmatorul raspuns: “Buna ziua, sint plecata pina pe 01.01.2070 si nu va pot citi mesajul”. De aceea i-am scris nu un mail, ci o intreaga Enticlopedie.